În privinţa Noului Testament, este posibil să fi lipsit „o tehnologie adecvată” care a împiedicat realizarea unei forme definitive până în sec. IV. Creştinii preferau codexul sau cartea cu foi în locul sulurilor şi, pe parcursul perioadei de început, aceste codexuri inedite nu puteau să conţină texte lungi; doar în sec. IV a fost posibilă realizarea unui codex care să cuprindă toate cărţile acceptate de către creştini. Dar nici contextul extrareligios nu poate fi minimalizat. Frank Kermode presupune că formarea canonului a fost influenţată de ceea ce numim astăzi forţe politice, economice şi tehnologice, fără vreo relevanţă imediată, religioasă sau literară.
Acest salt sau transfer de la literatura orală la cea scrisă ne interesează în mod deosebit fiindcă o importantă parte a literaturii române este tocmai literatura populară care a fost consemnată foarte târziu, abia în secolul al XIX-lea în mod sistematic. Înlocuirea treptată a tradiţiei orale prin materiale scrise a reprezentat preludiul necesar pentru stabilirea canonului, cu toate consecinţele acestei evoluţii, opinează cei mai mulţi istoricii. Tradiţia orală este chiar diferită de cea scrisă; este variabilă, fiind supusă memoriei umane, lipsită de continuitate, selectivă şi influenţată de reacţia auditoriului. Aceste motive îi încurajează pe cei care o transmit să inventeze şi să adauge interpretări.
În vremea Domnul Iisus, şi El şi ucenicii au considerat că oamenii au la dispoziţie suficientă învăţătură ca să cunoască şi să urmeze voinţa lui Dumnezeu. Apostolul Pavel şi cei patru evangheliştii nu au scris având intenţia de a adăuga ceva Bibliei care exista deja; singura carte din Noul Testament care pretinde acest statut inspirat este Apocalipsa, care cuprinde chiar o ameninţare: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.”[1]
[1] Apocalips, 22, 18.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu