Unde rîul se arunca în spumoasa lui cascadă,
În verdeaţa-ntunecoasă a copacilor de fag,
Unde podul cel de lemne pietrele stă să răstoarne,
Fuge Dacia cu turme, cu berbeci cu-aurite coarne,
Păru-1 blond, ochi mari albaştri, chipu-i gingaş, blînd şi drag.
Iar Traian o urmăreşte prin potice năruite,
Arbori rupţi îi [stau în cale] aţin calea, stînci şi pietre prăvălite
El aleargă-atras de clopot şi de-a buciumului zvon.
O ajunge... Ea îl vede... L-arzătoarea lui privire împietreşte...
O vezi ş-astăzi într-a codrilor umbrire,
A-mpăratului mari urme le vezi ş-astăzi pe Pion.”
Mihai Eminescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu