Laud ploaia care sărută pământul
Şi nu-mi pasă de
cine se plânge
Că a fost udat
până la piele,
Mie mi-a intrat
în suflet de mic
Şi o cunosc cum o
cunoaşte brazda.
Iubesc raza de
soare care spintecă nori,
Săgeata ei care
răscoleşte adâncuri,
Lacrimile care-mi
tâşnesc de multă privire,
Degetele invizibile mângâindu-mi obrazul.
Admir vântul care
se furişează printre coline,
Şi se strecoară
în sânul femeilor,
Făcătorul de
picturi pe înîlţimi,
Tatăl norilor şi
logodnic de valuri.
Binecuvânt
spiritul care uneşte
Cerul, pământul
şi mare,
Bărbatul cu
femeia, copilul cu tatăl,
Cuvântul cu
spaţiul gol al vocalei,
Gândul care
aleargă în zig-zag după semn.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu