Batșeba

Cred toți că fiul meu îl jelesc

Aplecat la pământ, eu doar aud ritmul pământului, sufletul lui

din care s-a luat un pumn

ca să fiu plămădit.

Si e pământul roşu,

Ca părul unei zâne

întâlnită

peste mii de ani,

din care şi ea va fi

plămădită.

Voi face un copil din cuvinte,

îi voi da numele Pace,

aceeaş pace care

asigură viaţa oceanului.

Nu pe cel mort îl plâng,

Dimineaţă Fecioară,

pe viitorul tău Solomon,

care va iubi

până se va regăsi

în

seninătate.

In cerul senin,

în luna roşie

ca părul tău,

în ochiul tău de cafea,

în versul

O deşertăciune a deşertăciunilor.

Dar de ce a zis că totul e deşertăciune.

Totul?

Atunci şi deşertăciunea e

deşertăciune,

mi-a zis un intelept.

Rămâne că nu sunt deşertăciune

cuvintele

tale.

Iata, aş striga,

dacă m-ar auzi cineva, tocmai veneam de la Ierihon

şi am văzut o femeie frumoasă,

avea asfinţit în loc de plete,

picioareele erau ca piscurile din munţi

glasul ca al apei de munte

şi bineînţeles ca m-am oprit.

O clipă, nu cât am vrut,

fiindca m-a cuprins întunericul

şi m-am trezit în şeanţ

(un fel de-a zice m-am trezit,

ameţit sunt şi acum

şi nu ştiu dacă m-a orbit lovitura la cap sau

lumina ochilor ei.

Si dacă nu apari tu,

samaritean milos,

să ma ridici fără să mă întrebi

de unde veneam, unde mă îndreptam

şi de ce m-am oprit

adică de ce nu m-am îndreptat

şi am altoit drumul cu o poftă.

Asadar dacă nu apari tu să mă apuci de mână

cine va mai întelege pilda

cu un samaritean care trecea pe-acolo.

Trercea din întâmplare

sau

ştia că e un drum

care atrage ca pofta

ca lumina

ca păcatul

Ca eu, cel

care se caută pe sine

şi aşteaptă

să se găsească

întru

inima ei bună

ca o floare

ce se deschide pentru închidere.

Şi închisă fiind m-a primit.

(2001)