Pentru Mercer (1956, p. 27): „O comunitate umană
este o grupare funcţională de indivizi care trăiesc într-o anumită localizare
geografică la un moment dat, împărtăşesc o cultură comună, sunt aranjaţi într-o
structură socială şi exprimă o conştiinţă a unicităţii lor, precum şi a
identităţii separate ca grup".
Pe de altă parte, există
numeroase voci care subliniază potenţialul opresiv al comunitate Pentru unii
gânditori, comunitate este deosebit de periculoasă, raportat în
principal la libertatea individuală. în lumea academică, termenul naşte
suspiciuni pentru că poate fi asociat cu loialităţi restrânse, opuse
universalismului eticomunitate[1]
Selznick (2002) exprimă
principiul animator al comunitate drept „uniunea solidarităţii şi a
respectului", principiu ce are o foarte mare importanţă practică. în
diverse organizaţii care nu sunt comunitate (în afaceri sau în mediul militar)
se încearcă producerea sentimentului de comunitate prin falsificarea
principiului acesteia. S-a observat că oamenii lucrează sau luptă mai bine,
acceptă mai uşor disciplina, cooperează mai eficace dacă, pe lângă control,
simt şi protecţie, şi respect.
Comunităţile ocupaţionale
se bucură de o atenţie deosebită din partea unor gânditori datorită importanţei
pe care o au pentru achiziţia de către relaţiile de grup a caracteristicilor
specifice comunităţilor. Salaman (1974) defineşte două tipuri de astfel de
comunităţi. Un tip este reprezentat de comunitate „cvasi"-ocupaţionale, comunitate
care sunt rezultatul existenţei unei arii sau al unui loc de muncă izolat
geografic ori segregat spaţial, dominat de o singură firmă sau industrie. în
astfel de cazuri, modelele de interacţiune asemănătoare celor din comunitate
trebuie să apară, vrând-nevrând. Orice va reduce autosuficienţa regiunii va
conduce la o dezagregare a comunitate Ne vom ocupa însă de al doilea
tip, de ceea ce considerăm a fi adevăratele comunitate ocupaţionale, ce
rezultă din specificul activităţii membrilor şi nu din simpla izolare
geografică. Elementele definitorii ale comunitate ocupaţionale sunt
următoarele : membrii acestora se văd pe ei în termenii rolului lor
ocupaţional; imaginea lor despre sine este centrată pe rolurile ocupaţionale pe
care le au, astfel încât se văd ca poliţişti, tipografi etcomunitate, şi ca
oameni cu anumite abilităţi, calităţi şi interese; membrii acestor comunităţi
ocupaţionale împărtăşesc un grup de referinţă; în fine, ei se asociază cu şi
îşi fac prieteni mai degrabă din alţi membri ai comunitate ocupaţionale.
în aceste condiţii, între activitatea profesională şi activităţile
nonprofesionale nu apare nici o barieră.[2]
Pentru mulţi gânditori
americani, schimbarea socială - înţeleasă în sensul în care Tonnies vedea
trecerea comunitate -societate - ar fi sinonimă cu distrugerea comunitate
Chiar dacă unii consideră acest proces ca fiind regretabil, el este totuşi
asumat ca inevitabil. Astfel, se prezintă o relaţie simplă şi directă între
trecut - caracterizat de prezenţa comunitate - şi prezentul în care comunitate
s-a pierdut sau se pierde. Şi totuşi, există mulţi care consideră că nu trebuie
să vorbim de colapsul comunitate, ci de schimbarea acesteia. Deşi
echilibrul dintre comunitate şi societate s-a schimbat, comunitate nu
a dispărut niciodată. în pofida conotaţiei în general pozitive a termenului,
imaginea comunitate a fost afectată în diverse momente de schimbările petrecute
în domeniul muncii, de spectrul fenomenelor corelate, precum alienarea ş.a.
Specialiştii din diverse domenii au contribuit şi ei la această deteriorare
prin ideea eroziunii, declinului, crepusculului sau eclipsei comunitate.[3]
[1]Tudor
Pitulac, „Comunitate”, in Cătălin Zamfir, Simona Stănescu (coordonatori), Enciclopedia dezvoltării sociale, [Iasi],
Editura Polirom, 2007, p.118.
[2] Tudor Pitulac, „Comunitate”, in Cătălin Zamfir, Simona Stănescu
(coordonatori), Enciclopedia dezvoltării
sociale, [Iasi], Editura Polirom, 2007, p.119.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu