Despre prietenul meu Marcel Gafton, dar mu în viziunea mea

”Apoi, o prezenta foarte indragita in lumea cafenelelor bucurestene a fost poetul MARCEL GAFTON. Venea dintr-un univers literar extrem de pitoresc si cu existenta scurta, dintr-o generatie de poeti modernisti ce se plamadisera in cei mai prapaditi ani ai mijlocului de secol XX, ma refer la anii cu totul neprielnici literaturii 1941-1948. O generatie de fronda si donchisotism ce-si cautase cu ostentatie un drum absolut neumblat, cautari din care multi au esuat si foarte putini aveau sa izbindeasca prea tirziu, in conditii vitrege. Ma refer la tragicul ironist Geo Dumitrescu, serpuitorul poet Miron Radu Paraschivescu, exoticul trubadur Constant Tonegaru, evocatorul vulnerabil al cosmarelor si nelinistilor Ion Caraion, nebulosul Victor Torynopol, livrescul Mircea Popovici, dar si temperatul penitent Mihail Crama. 
Gafton era poate cel mai tinar din acea generatie, debutase in 1945 la Revista Fundatiilor Regale si de citeva decenii scria numai pentru placerea sa intima. Poet era insa in toate. Pina si in vorbire si in viata de zi cu zi. Traia cu grija neabatuta de a ramine cinstit si de a-si putea ocroti mama, pe care o iubea nespus de mult. De aceea isi urma destinul de poet in totala retragere si traducea ori stiliza cu cea mai adinca daruire, pentru a-si asigura un trai modest, dar independent. Eu il admiram pentru acest martiriu, pentru aceasta cruce pe care o purta demn in durerea sa bine ascunsa. Caci stia sa-si ascunda neplacerile existentiale, era exuberant in vorbire, chiar debordant in felul inflorit de a se exprima, incit prezenta sa constituia un regal lexical. Avea stil in comportament, parea coborit din codul manierelor elegante si tot ce povestea purta nimbul unor intimplari fabuloase. Stia sa fie delicat dar si intransigent, patrundea usor in gingasia copilariei si cucerea repede inimile. Il cunosteau toti boemii de calitate, cuconetul il agrea, pentru ca stia sa flateze cu vorbe subtiri. Figura sa barbateasca, vocea adinca si exprimarea usor graseiata se imbinau armonios cu zimbetu-i discret si ochii sai patrunzatori, mereu jucausi. Era un as al gesturilor largi, princiare. Prietenii sai cei mai apropiati se puteau socoti niste alesi. Stia sa povesteasca si sa poarte lungi discutii din care companionii sai se alegeau cu un sentiment de incintare. Mai ales cind descria cum se prepara o anumita mincare, iti lasa gura apa. A ramas de pomina felul cum a descris odata cum se face o mamaliga buna, taraneasca. Relata cu savoare pina si ce ata trebuie sa folosesti la taiat mamaliga: "Se alege, monser, o ata subtire si tare, cizmareasca, pe care, atentie, prietene, trebuie intii s-o lavam in apa calda si cu sapun alb, si dupa ce o clatim in trei ape reci, apucam ata de capete si o zvintam invirtind-o in aer, uite-asa, prietene - si abia dupa aceea tai mamaliga, pricepi? Ha-ha, da' ce mamaliga, aur, monser, aur curat!". Marcel Gafton era, in felul lui exaltat, un Pantagruel al mincarurilor "povestite". Cind, dupa o lunga aminare, i-a aparut in sfirsit primul volum de poezie, intitulat cu ascunsa durere Non possumus, am trait tot un paradox gaftonian: era ultima scriere, un lung poem neunitar, in timp ce poeziile sale mai vechi continuau sa stea in sertar. S-a stins pe neasteptate, singur, intr-o noapte, dupa ce evocase in prezenta unor prieteni frinturi din adolescenta sa braileana, - in timp ce mama sa era departe, la Paris, sa-si vada celalalt fiu, pe frumosul Pierrot, fratele mai mic al lui Marcel. La Paris inima mamei "nastea o lacrima rotunda si mare".

Constantin Olariu, revista Memoria