Tudor
Bibescu era un tânăr liniștit, care nu supăra pe nimeni,
dar nici nu reușea să aibă un prieten căruia să-i poată spune ce are pe suflet
și ce gânduri îl frământă. Oamenii ca el nu știu dacă are vreun rost să aștepte
Crăciunul, nici dacă este bine că se apropie aniversarea propriei zile de
naștere. Îi era indiferent dacă afară e cald sau frig, dacă meteorologii anunță
lapoviță sau zile caniculare. Începuse, îndată ce împlinise treizeci de ani, să
nu se mai mai simtă deranjat de singurătate și se mulțumea cu întâlnirile
întâmplătoare cu foștii colegi de liceu și de facultate, iar nopțile și le
petrecea alături de femei cărora nu le promitea nimic și de la care nu avea
nicio pretenție.
Profita cât putea de viață, fără să aibă sentimentul că ia
de la ea cât ar fi putut să-i ofere. Era bine și așa: avea un apartament
proprietate personală, moștenit de la părinți, și o slujbă care nu-i dădea bătaie
de cap – jurist consult la o mică fabrică de confecții, situată în vechiul
centru al Bucureștiului, botezat pompos după schimbarea regimului „Centrul
Istoric”. Din adevăratul centru istoric nu mai rămăsese însă mare lucru în
picioare. Nu fusese prea trainic încât să facă față deselor schibări de domnitori,
incendiilor, jafurilor, cutremurelor și sistematizărilor incoerente. După
ocupația sovietică, magazinele, micile prăvălii, zidurile care mai rămăsese
cu acoperiși deasupra trecuseră în proprietatea statului. Când bunurile
sunt ale statului, e ca și când ar fi ale nimănui. Prin anii șaptezeci ai
secolului trecut, odată cu sistematizarea ceușistă, clădirile fuseseră
intenționat lăsate în paragină, se se obișnuiască orice bucureștean că mai bine
ar să fie demolat totul, să scape Capitala de focarul de mizerie din centru.
Nu-i venise însă ceasul dispariției toatale, edilul șef al republicii
socialiste era interesat pe moment de o altă zonă a Bucurețiului, situată pe un
teren mai sigur, iar în casele ridicate pe terenurile stăpânite cândva de
voievozi, boieri și boiernași, negustori și meseriași locuiau acum, de-a valma,
bucureșteni rămași fără casă în urma demolărilor, provinciali pripășiți, țigani
de toate soiurile, de la hoți de aluminiu până la șuți de buzunare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu