Un poet de excepție: Ioanid Romanescu

Legat de revistele ieşene Convorbiri literare şi Cronica, Ioanid Romanescu este un poet nerăsfăţat de critica literară, deşi nici persecutat nu l-am putea numi. Se întâmplă cu el cam ce s-a întâmplat cu aproape toţi scriitorii români contemporani: l-au cunoscut şi apreciat prietenii şi colegii. Scriitorii care au avut şansa să lucreze la revistele literare sau la edituri erau privilegiați: aveau unde publica, iar colegii lor criticii, băieţi de comitet, nu-i aşa, scriau despre cărţile apărute în termeni, dacă nu elogioşi, cel puţin camaradereşti. Criticii de la celelalte reviste săreau şi ei în ajutor. Şi aşa se creau valori cu iluzia că poarta eternităţii poate fi forţată.

O altă modalitate de pătrundere iluzorie în eternitate era şansa scriitorului de a fi pe placul vreunui universitar influent, care intervenea sau făcea lobby, cum am zice astăzi, anunţând apariţia unui student care promite. Rândurile acestea care ar putea să pară o poliţă plătită geniilor de un autor defulat au nevoie de o mărturisire ca să poată fi crezute: noi înşine am lucrat la reviste câteva decenii, e drept nu tocmai literare, şi am fost sprijiniţi de profesorii din facultate, aşadar nu poate fi vorba de o răzbunare pe cei care au avut mai mult noroc. Dar, cel puţin în literatura română, se poate observa cu uşurinţă că nu există un sistem de impunere a valorilor, iar omul este mai important decât opera, ceea ce este valabil în absolut, fiindcă atunci când se citeşte o carte, ideal este ca autorul să dispară, adică să nu pară bună cartea fiindcă e important pe scara socială cel care a scris-o.