În anul 1946, începe să apară, săptămânal, la
Bucureşti revista Contemporanul,
organ al Ministerului Culturii, apoi al Comitetului de stat pentru cultură şi
artă. Sunt adunate, în paginile ei, de-a lungul deceniilor - semnăturile
autorilor din toate generaţiile, de la patriarhul scrisului, Mihail Sadoveanu,
la suava Ana Blandiana. Unii sunt versaţi în ale scrisului (G. Călinescu, T.
Arghezi, Geo Bogza, Tudor Muşatescu, Zaharia Stancu, E. Jebeleanu, Ion
Călugăru, alţii “juni corupţi”: Ioanichie Olteanu, N. Tertulian, Paul Georgesu,
T. Mazilu, Dan Zamfirescu, Nicolae Manolescu, Paul Anghel, Ana Blandiana. Toţi
ştiu să scrie. Scriu pe linie. Linia partidului. Schimbarea numelui rubricii
lui G. Călinescu spune tot. Nu mai scrie Cronica
mizantropului, ci Cronica
optimistului. Gaudeamus igitur! Evident, nu lipsesc viitorii susţinători ai
proletcultismului, dar îşi anunţă dispoziţiile: Maria Banuş, Ov. S.
Crohmălniceanu, V. Porumbacu, Petru Vintilă, Paul Georgescu, S. Damian.
În 1947 Miron Radu Paraschivescu ajunge redactor
şef la Revista literară, după ce
făcuse ordine în literatură la revista Orizont (1944-1947). Revista publică
opinii “asupra caracterelor şi principiilor ce trebuie să stea la baza
literaturii viitoare şi traduceri din literature sovietică.”[1]
Era şi cazul să le spună cineva scriitorilor români cum este cu principiile ce
trebuie… De parcă nu ar fi fost suficient să se deducă noua direcţie după
numele colaboratorilor: Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, E. Jebeleanu, Mihu
Dragomir, Petru Vintilă, D. Micu, Laurenţiu Fulga, Aurel Baranga. Toţi
verificaţi şi aflaţi pe drumul bun, adică drumul nou, socialist.
Cu săptămână înainte, M. R. Paraschivescu îşi
exprimase opţiunile chiar în ziarul “Scânteia” din 16 martie 1947, sub titlul
“Drumurile unui poet: Tudor Arghezi”. Merepeul,
cum îl alintau prietenii, era, în subtext, supărat că Arghezi primise Premiul
naţional prntru poezie. Dar nu-l deranjează, chipurile, poezia lui Arghezi, ci
atitudinea lui politică: “Să fie, oare, poetul premiului naţional atât de
adânc viciat, încât să nu înţeleagă că în climatul politic al României de azi,
a apărut un alt fel de partid politic, „Partidul cinstiţilor”, cum îl ştiu prea
bine muncitorii ce-1 sprijină cu braţul, munca şi nădejdile lor, să nu fi
priceput într-adevăr dl. Tudor Arghezi că undeva, în cele mai tainice
străfunduri ale acestui popor, se dă azi fierbintea bătălie a omului cu sine
însuşi, tocmai fiindcă un om adevărat nu crede că viaţa e doar o porcărie, dar
crede cu tărie că şi de-ar fi aşa, ea poate fi schimbată prin luptă? Sau să fie
oare, într-adevăr, incapabil poetul T. Arghezi de această revoluţii lăuntrică,
de această depăşire faţă cu sine însuşi?” De unde ştia poetul, critic literar
improvizat al „organului” Scânteia M.R. Paraschivescu cum stă Arghezi cu
revoluţia lăuntrică? Dintr-o poezie, din care şi citează, fără să uite a
preciza că „versurile au apărut într-un număr de acum vreun an al „Revistei
Fundaţiilor Regale”, nume care începe să sune urât:
„Materialele
de cinste, eu te-nvăţ
Să ştii şi tu,
ca om, că la bătaie
Nu sunt acelea
ce stau băţ,
Ci celelalte,
care se-ncovoaie... "
Aşa o fi
crezând Arghezi, care era poet, M.R. Paraschivescu, comunistul, ştie altfel:
„Noi le-am numi mai degrabă materiale de scârbă, nu de preţ. Căci una e să te
adânceşti pe tine, recunoscându-ţi cinstit şi drept greşeala, şi asta presupune
mult mai multă tărie lăuntrică, decât să te pleci slugarnic tuturor vânturilor
şi deşertăciunilor de-o clipă.” Se anunţă, încet încet, procesul reeducării,
care va culmina cu tragedia de la puşcăria Piteşti, imposibil de redat în
cuvinte, în faţa căreia, probabil, geniul lui Dante ar fi amuţit.
[1] I.C.Chiţimia, Al. Dima, coordonatori, Literatura
română, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1979, p. 450.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu