Valoarea unei opere literare nu poate fi
definită în afara suportului ei ideologic, de înţelepciune, în afara arhitecturii
ei, deşi opera literară nu este nici înţelepciune, nici studiu social, nici
soluţie politică, nici carte de înţelepciune şi nici cel puţin toate la un loc
sau o chintesenţă a acestora. Dar chiar spunând “nu ne interesează decât
cărţile mari“, aceasta presupune afirmarea unei judecăţi de valoare care nu
include doar gustul, ci o cunoaştere a operelor “de rând“ ale autorului
respectiv, ale epocii, ale literaturii naţionale din care face parte. Aceasta
înseamnă eliminarea altora, a celor mai numeroase opere literare. Şi înseamnă
şi a face istorie literară, fiindcă ne asumăm răspunderea de a face abstracţie
de epoca în care s-a creat o operă.
Este în afară de orice discuţie că versurile:
”Intr-o grădină,
Lâng-o tulpină
Văzui o floare ca o lumină.
S-o tai se strică !
S-o las mi-e frică
Că vine altul
şi mi-o ridică.”
sunt versuri fără valoare deosebită. Dar când
luăm în calcul epoca în care au fost scrise, ce avea înaintea sa Ienăchiţă
Văcărescu ( mai exact ce nu avea ), situaţia se schimbă. Ba chiar apare un
element nou : astăzi putem gusta poezia pentru cu totul alte motive :
naivitate, muzicalitate, melancolie etc.
Sunt situaţii, întâlnite la mai toate
culturile, în care în istoriile literare sunt incluse şi lucrări de filosofie,
teologie, morală , datorită valorii de excepţie a acestora. Ele sunt lucrări
clasice care cuprind, pe lângă valoarea legată de domeniul specific, şi o
valoare estetică. Aşa este cazul, în istoria literaturii române, cu Descriptio Moldavie de Dimitrie Cantemir, Pseudochinegeticos a lui Al.
Odobescu, Istoria românilor subt Mihai
Voevod Viteazul , de Nicolae Bălcescu, Cuvente
den bătrâni de B.P.Hasdeu, “Creaţie
şi frumos în rostirea românească “ de Constantin Noica, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie şi altele. Pentru literatura
engleză, Wellek şi Warren dau exemplu pe filosoful Hume, istoricul Gibbon,
episcopul Butler, moralistul şi economistul Adam Smith, urmând precizarea că
aceşti gânditori sunt discutaţi în mod fragmentar, rupţi din contextul
potrivit, fără o înţelegere reală a istoriei filosofiei, a teoriei etice, a
istoriografiei, a teoriei economice”. Evident, istoricul literar nu se poate
transforma automat într-un bun cunoscător al istoriei tuturor acestor
discipline. El devine pur şi simplu un compilator, un intrus conştient de
propria lui incompetenţă.” [1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu