„Aşezările şi cimitirele acestei culturi sînt concentrate pe solurile fertile ale Deltei Dunării şi de-a lungul coastelor Mării Negre. Apariţia culturii Hamangia s-a datorat probabil unor imigranţi sudici (sau anatolieni) ori unor comercianţi care, pe lingă faptul că au introdus marmură şi cochilii egeene în cadrul societăţii locale de culegători de hrană, au adus şi o economie bazată pe producerea hranei. Elementul autohton este reprezentat de industria microlitică a silexului, care continuă tradiţia locală mezo-litică. Analiza materialului osteologic uman indică o populaţie amestecată de tip atlanta-mediteranean şi proto-europoid alpin1.
Cele peste 500
de morminte din cimitirul de la Cernavodă indică existenţa unei aşezări mari în
apropiere. Pe terasele joase din jurul lacurilor s-au găsit locuinţe
semi-subterane (bordeie) şi urmele unor colibe rectangulare. Peşterile erau de
asemenea locuite, dar deocamdată nu s-au făcut săpături sistematice ale unor
sate cu locuinţe bine cunoscute. Cele mai importante cimitire şi sate
aparţinînd culturii Hamangia s-au descoperit la Cernavodă, Ceamurlia de Jos şi
Goloviţa (lîngă Baia Hamangia) în perioada 1912-19602. Din
materialul strîns cu ocazia săpăturilor s-au putut stabili cinci faze de
dezvoltare. Evidenţa legăturilor cu alte culturi vestice indică faptul că
civilizaţia Hamangia poate fi considerată paralelă cu civilizaţia Karanovo
III—VI, în special cu varianta sa Boian din Cîmpia Dunării inferioare. Pe baza
cronologiei culturii Karanovo, complexul Hamangia poate fi plasat în perioada
5500-4700. Înainte de mijlocul mileniului al V-lea, acest complex a fost
asimilat de cultura Karanovo, mai exact fazele V VI Gumelniţa.”[1]
O altă
influenţă traco-getă asupra grecilor exercitat în domeniul artei şi
al religiei, Orfeu, patronul muzicii, ca şi Dionysos, zeul vinului, aparţinând
mitologiei tracice.[2]
[1] Marija Gimbutas, Civilizaţa Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici. Originea şi dezvoltarea celor mai vechi
civilizaţii europene, Bucureşti, Editura Lucreţius, 1997, p.27.
[2] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I., Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică,
1075, p. 36.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu