În trup, cum ar zice un
apostol, Nicolae Labiş se trăgea din neamul lui Ion Creangă, în duh însă, se
trăgea din Eminescu şi Sadoveanu. Avea, ca şi Eminescu, statură medie, păr
bogat şi mustaţă deasă, iar pădurea şi Moldova de sus, cu vieţuitoarele
potecilor îi erau la fel de dragi ca lui Sadoveanu. Pământul Moldovei este cel
mai plin de sevă artistică din tot hătul pe care ni l-au lăsat daco-romanii.
Fie apa, fie cerul de deasupra, fie solul, fie vântul codrului, fiecare din ele
şi toate la un loc fac din acest colţ de ţară cetatea de scaun spiritual a
României. Labiş a plecat copil de acasă, ca şi Eminescu, iar la vârsta de
douăzeci de ani amândoi erau trecuţi prin viaţă şi-şi visau întoarcerea în
neant. Lumea nu corespundea modelului lor, adică normalului. Pe Labiş, născut
în 1935, ocuparea României îl prinde copil. Părinţii, ambii învăţători, nu-i
pot explica fiului ce se întâmplă în jur, neînţelegând poate nici ei cât şi cum
va stăpânii noul învingător. Drept uemare, copilul crede în ce scrie în cărţile
de citire şi ce-io spun dascălii. Iar cei din jur îi spun că înainte a fost rău
(ceea ce era adevărat), iar de acum încolo va fi bine (ceea ce s-a dovedit că
nu este adevărat). Sunt convins că adolescentul Labiş a crezut în comunism, dar
nu aceasta este problema. Hitler a crezut în hitlerism, iar Stalin în
stalinism. Deosebirea constă în faptul că Labiş şi alţii ca el nu au optat,
fiindcă nu li s-a prezentat şi altă variantă. Este posibil să fi crezut şi
Beniuc în comunism, alături de tot taraful de lăutari care au cântat regimul,
începând cu bătrânii ameninţaţi cu temniţa şi terminând cu elevii şi studenţii
cărora nu le plăcea cartea şi preferau să scrie lozinci la gazeta de perete sau
la „Gazeta literară”, unde chiar se şi plăteau versificările. Se plăteau bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu