La Cluj, după eliberarea Ardealului în
1944, se reîntorc Lucian Blaga, Emil Isac, Ion Agârbiceanu, Victor Papilian şi
pun insistent problema apariţiei unei reviste culturale a românilor ardeleni.
Până atunci scriitorii Clujului se grupează în două cenacluri literare (unul
condus de poetul Ioanichie Olteanu, pe
lângă „Lupta Ardealului”), celălalt înfiinţat pe lângă „Tribuna nouă” (condus
de Raul Şerban). Activau la ambele A. E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea,
Mircea Zaciu, Ion Brad, Al. Andriţoiu, Aurel Gurghianu, Dumitru Mircea, George
Munteanu ş.a. Un succes al poeţilor clujeni va fi anul 1948, când apare suplimentul literar al ziarului „Lupta
Ardealului”. Suplimentul, bucurându-se de succes în rândul oamenilor de cultură
şi al scriitorilor, în decembrie 1949 partidul va accepta să vadă „lumina tiparului”
primul număr al „Almanahului literar”, redactor şef fiind Miron Radu
Paraschivescu, pe atunci om de încredere al partidului, dar şi poet
nonconformist.
Pentru
istoricul literar de astăzi este limpede că apariţia celor două reviste clujene
ale deceniului al şaselea („Almanahul literar” şi urmaşa lui, revista „Steaua”)
sunt rezultatul afirmării unei conştiinţe estetice autentice, pe cât posibil
sfidătoare la adresa sistemului. Nu sunt posibile, desigur, contestaţiile
publice la adresa ideologiei, poate nici nu se doresc, dar nici nu se sărută
mâna stăpânului care loveşte. Se încearcă abordări originale, evitarea
comenzilor sociale. Pare a avea loc un fel de înţelegere tacită între autori şi
puterea politică de genul: scriem pentru voi, aşa cum ne cereţi, dar ne lăsaţi
să scriem şi pentru noi, aşa cum nu vă este pe plac. Miza artiştilor era
minimă, dar semnificativă: păstrarea limbajului poetic, scoaterea lui de sub
cenuşa lozincii de partid. Cornel Regman îşi va am aminti: „ Într-o epocă în
care formulele cele mai facile, mai la îndemână aveau drum deschis în
literatură, iar fraza de ziar invadase
literalmente stilul criticii, M. R. Paraschivescu se străduia, în perimetrul
său de acţiune, să ţină piept tendinţelor de a impune literaturii o limbă calchiată,
şablonardă, plină de poncife de import. Mai ales că abuzul pătrunsese şi în
redacţie, erau şi aici oameni grăbiţi, doritori să prindă trenul gloriei, să-şi
pună în valoare mâncărimea de limbă literară”.[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu