Sociologii sunt de acord: comunitatea reprezintă una dintre instituirile sociale fundamentale pentru dezvoltarea socială, fie că este vorba de perioada actuală, fie că se referă la trecut, „ea reprezintă calea mediană între ţesătura birocratică de tip etatic şi procesele specifice pieţei libere, caracterizate de urmărirea intereselor individuale.”[1]
Cuvântul comunitat, neologism preluat din franceză, cale îl
moşteneşte din latină, este
utilizat în legătură cu diverse realităţi: sate, comune, târguri, orăşele,
municipii, grupări etnice, naţiuni. Există comunitate de credinţă,
există comunitate de afaceri şi comunitate de bunuri etc. Dar există şi
comunitate de simboluri. Participarea la serbarea paştelui şi împărtăşirea
comună din pâinea (trupul) şi vinul (sângele) Domnului este repezintă o
comunitate de acceptare a simbolurilor creştine. Iar acest cuvânt este păstrat
de limba română direct din latină sub forma verbului a cumineca şi a
substantivului cuminecătură.
Geto-dacii creşteu oi şi
capre, fiindcă în cele mai timpurii aşezări neolitice europene, animalele
tipice - oaia şi capra - erau deja complet domesticite; oaia sălbatică şi capra
sălbatică nu sunt sunt însă autohtone în sud-estul european. „Procentul ridicat
al acestor animale domestice din cele mai timpurii aşezări neolitice cunoscute,
în comparaţie cu fauna sălbatică, sprijină ipoteza unei pătrunderi iniţiale din
afara Europei nu numai a ideilor, ci şi a animalelor şi oamenilor. Acest fapt
nu neagă evidenţa, deloc neglijabilă, că ar fi existat domesticirea locală a
animalelor iniţial vînate, cum sunt porcul şi bourul.”[2]
Navigaţia şi comerţul au fost factori catalizatori esenţiali în dezvoltarea
fără precedent a culturilor. Sunt dovezi că încă din mileniul al VIII-lea, se
practica comerţul cu silex şi obsidian, cu marmură, pietre colorate şi cochilii
de spondylus. Obsidianul - o sticlă
vulcanică formată din lavă bogată în siliciu - ideal pentru lamele de seceră şi
alte unelte ascuţite - a fost găsit la sute de kilometri de zonele unde se exploata.
Cea mai importantă sursă de obsidian pentru zona egeeană şi întreaga Grecie era
insula Melos din sudul Mării Egee. Pentru bazinul carpatic şi cîmpia Dunării sursa
o constituiau munţii Carpaţi din nord-estul Ungariei şi nord-vestul României2.
Cochiliile de spondylus egeean erau căutate pentru confecţionarea mărgelelor,
pandantivelor şi brăţărilor. Din Marea Egee, acestea au fost transportate în
mari cantităţi spre nord, în Bulgaria şi România, apoi - de-a lungul Dunării -
spre Europa centrală3.
[1]Tudor
Pitulac, „Comunitate”, in Cătălin Zamfir, Simona Stănescu (coordonatori), Enciclopedia dezvoltării sociale, [Iasi],
Editura Polirom, 2007, p.116.
[2] Marija Gimbutas, Civilizaţa Marii Zeiţe şi sosirea
cavalerilor războinici. Originea şi dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii
europene, Bucureşti, Editura Lucreţius, 1997, p. 15.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu