Romanii, în multe privinţe continuatori ai grecilor, nu puteau rămâne doar în Latium sau în peninsulă. Este lucru ştiut că romanii ajunseseră pe pământul Daciei cu mult înaintea trupelor lui Traian. Odată cu mărfurile lor, negustorii imperiului - deveniţi romani – aduceau şi propriile obiceiuri, credinţe şi ceremonialuri. Cel puţin în prima fază a extinderii lor dincolo de hoarele imperiului, succesul cel mai mare l-au avut cultele orientare. Silviu Sanie crede că propagarea cultelor orientale s-a bazat pe un ascendent avut faţă de păgânismul greco-roman, caracterizat prin:
1. Preponderenţa economică şi
socială a Orintului. Egiptul şi Siria găseau mijloacele opulenţei prin pacea
romană. Alături de activitatea economică
a marilor manufacturi, la Alexandna, Antihia şi în alte oraşe ale
Orientului exista şi o intensă viaţă inteectuală şi religioasă.
2. Relaţiile comerciale se înmulţesc, o
uriaşă piaţă de desfacere şi drumurile romane înlesneşc schimburile de mărfuri,
odată cu ele şi cele de idel şi credinţe;
3. Comercianţi, meseriaşi sau sclavi din
Orient se stabilesc la Roma sau în alte provincii ale Imperiului, răspândind şi cultele din zonele originare;
4. Militarii recrutaţi din Orient au ajuns şi
la frontierele de la Rin şi Dunare;
5. Prin staţionarea legiunilor şi trupelor
auxiliare în Orient, militarii romani erau expuşi unui contact direct şi
prelungit cu populaţia, cu cultele şi credinţele ei. S-ar mai putea adăuga
sprijinul direct, începând de la sfârşitul secolului al II-lea e.n. când ajung
împăraţi de origine orientală (Septimius Severus, Elagabalus, Philippus Arabs
ş.a.).[1]
Cauzele care au contribuit la
adoptarea noilor culte rezidă atât în "deficienţele" religiei romane
cât şi în "calităţile", mai exact elementele noi oferite de noile
credinţe.
- Cultele orientale răspundeau
unor aspiraţii religioase noi pe care păgânismul clasic, grec şi roman, nu le
satisfacea; cultele orientale impuneau o devoţiune personală nu una civică;
erau culte cu misterii care stârneau pasiuni şi entuziasm.
- Cultele orientale atrăgeau
îndeosebi păturile cu situaţii modeste şi pentru că ele susţineau că ofera
adepţilor protecţie în lumea aceasta, dar mai ales perspeetivele unei vieţi mai
bune în "lumea viitoare". Prin aceasta axa de moralitate se
deplasează, binele urmând a fi suveran nu pe pământ, ci după moarte. Salvarea
sufletelor impunea însă un anumit regim de viaţă, purificarea interioară
devenind pentru adepţi sensul principal al existenţei terestre.
- Aceste culte cu misterii
pretindeau că asigură salvarea fidelilor prin ceremonii oculte, pe care
iniţiatul se angaja prin jurământ că nu le va revela. Ceremoniile fastuoase,
sensuale, lugubre şi triumfatoare impresionau pături largi ale populaţiei.
- Cultele orientale aveau
clerul propriu a cărui funcţie unică era slujirea zeilor; sacerdotiul nefiind
o magistratura era accesibil oamenilor de arice condiţie socială. Accesul
femeilor la cele mai multe ceremonii şi la funcţiile sacerdotale constituie
unul din elementele care au asigurat succesul acestor divinităţi. Majoritatea
cultelor orientale cereau adepţtilor doar să acorde prioritate zeului al al
carui cult erau iniţiaţi, fără a fi exc1usiviste.
- Cultele orientale nu erau în
situaţia religiei iudaice sau a creştinismului care, neadmiţând cultul
împăratului erau adeseori ţinta persecuţiilor. De asemenea, deplasind direcţia
luptei, a eforturilor spre aşteptarea îndeplinirii speranţelor ideale,
neglijind realtăţile tangibile, răspândirea cultelor orientale nu constituia un
pericol pentru dnduielile existente in Imperiul roman. Din aceasta cauza
politica religioasa a împăraţilor din secolele II-III e.n. faţă de cultele
orientale este schimbătoare dar nu ostilă. Ea merge de la indiferenţă şi largă
toleranţă până la bunavoinţă şi sprijin direct pentru propagarea noilor zei.
Persecuţiile sistematice, lupta împotriva cultelor orientale, în cadrul
acţiunii generale pentru distrugerea păgânismului, au început abia odată cu
victoria creştinismului, cu toate că cultele orientale au netezit drumul
creştinismului, au facilitat înţelegerea dogmelor sale.
[1] Silviu Sanie, Cultele orientale
în Dacia romană, 1, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981, p. 20.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu