Există părerea că sincretismul a dominat viata religioasă a Imperiului în primele trei secole ale erei noastre. Accentuând asupra uneia din principalele surse ale acestui fenomen, Jean Reville, unul din istoricii valoroşi ai religiei romane, consideră sincretismul drept religie naturală a societăţii romane cosmopolite a secolului al III-lea. Receptivitatea Romei şi relativa toleranţă religioasă, unirea politică şi economică a unor imense teritorii cu multe popoare, marile mişcari de populaţii au avut ca rezultat întâlnirea unor religii, fuziuni generatoare de forme religioase compozite. Divinităţile erau numeroase, de o mare diversitate şi nu pot fi totdeauna descifrate realităţile complexe mascate de sincretism sau alteori de interpretatio romana. Vasta mişcare de combinare, de asimilare a unor divinităţi asemănătoare adorate sub felurite nume, în diferite regiuni, de fuzionare a unor zei, se desfăşoară într-o primă fază în mod inconştient înainte de a fi ridicată la rang de sistem. Sincretismul era şi soluţia cea mai eficace în cadrul efortului general pentru clarificarea funcţiilor, ierarhizarea şi reducerea numărului divinităţilor. A fost adeseori subliniată necesitatea studierii sincretismului religios pentru întelegerea religiei romane din secolele II-III e.n. Analiza cauzelor care au generat sincretismul, diferenţierea lor pentru fiecare provincie şi pentru perioade cronologice mai restrânse a beneficiat abia recent de atenţia cuvenită. Alături de unele teze substanţiale asupra sincretismului, J. Reville afirmă totuşi că un sincretism complex şi aşa confuz se susţine la orice analiză completă şi că ar fi o denaturare a-la analiza pe fiecare faţetă, pentru că originalitatea sa constă tocmai în confuzia elementelor sale.”[1]
Aceste afirmaţii pot fi
adevărate doar dacă privim lucrurile din punct de vedere al imperiului. În
realitate însă, creştinismul trăia şi se propaga de la om la om şi de la
biserică la biserică. De cele mai multze ori persecutaţi de imperatori,
creştinii s+au retras în munţi, în peşteri, în catacombe. Mântuitorul prevăzuse
acest lucru şi îl făcuse cunoscut apostolilor, afirmând că mai are şi alte oi,
care nu sunt încă în staulul cunoscut de ei. Creştini, deci, nu erau doar cei
de origine iudaică sau doar cei stabiliţi în cetăţile greceşti sau la Roma.
Apostolul Luca era el însuşi fiul unui grec şi al unei mame evreice. Apostolul
Pavel, deşi elev al celui mai mare savant evreu, Gamaliel, era un excelent
cunoscător al culturii greceşti şi se duve la Roma tocmai pentru a putea
prezenta noua religie imperatorului.
[1] Silviu Sanie, Cultele orientale
în Dacia romană, 1, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1981, p. 22.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu