„Ne amintim că Nicolae Manolescu găsea o pură „aberaţie" în afirmaţia lui Ion Heliade Rădulescu privitoare la existenţa a doi 1821, doi 1848. Numai că adevărul e cel subliniat de cel mai de seamă scriitor paşoptist. Eminescu însuşi va dezvolta aceeaşi idee, într-o viziune cuprinzătoare asupra destinului culturii şi civilizaţiei româneşti. Fireşte, lectura pe sărite nu i-a permis criticului să ajungă şi la acele pagini eminesciene, pe care, cu siguranţă, le-ar fi etichetat la fel, în spiritul politicii corecte.

De fapt, le-a şi etichetat, sancţionând paginile lui Eminescu despre Basarabia şi Rusia. Interesant că Heliade găsea dubla faţă a istoriei româneşti tot prin raportare la Rusia, cea care, de la 1711, a contribuit decisiv la dedublarea istoriei noastre. După un secol de la nefericita alianţă a lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare, raptul Basarabiei s-a concretizat producând o fisură gravă şi de lungă durată în fiinţa românească. Heliade o afirmă cu limpezime: „Orice idee se va naşte în rărunchii României, va avea întotdeauna alta de adversară din partea Rusiei, care nu va putea a o combate de faţă; se va cerca să-i semene, spre a o parodia şi distruge apoi./ Şi din contră iar, orice idee, orice cuget, fie cât de ascuns şi de tenebros, va ieşi din cabinetul Petersburgului, totdeauna va întâmpina în vreun colţ al României un alt cuget, un simţământ oarecare, un instinct cel puţin de apărare; şi se va lupta pe cât poate şi tot se luptă biata ţară, până când va mai exista picior de român sau mai bine limbă română în bela Românie".[1]

---

[1] Theodor Codreanu,  „Cele două literaturi postbelice şi agonia canonului”, Istoria „canonică„ a literaturii române, Iasi, Editura Princeps Edit, 2009, p. 111.