Faptul că erau parte a
unor legiuni este o dovadă convingătoare că aveau sentimentul aparteneţei la o
comunitate. Comunitatea este astăzi o idee importantă a sociologiei, iar
rolul ei unificator este incontestabil de majoritatea cercetătorilor. „Părinţii
fondatori ai sociologiei au situat problema comunitate în centrul preocupărilor
proprii, originile şi explicaţia ordinii sociale şi a controlului social fiind
de asemenea legate de aceasta. Era însă o redescoperire a temei comunitate,
curent ce va străbate întreg secolul al XlX-lea. La rândul său, Cohen (1992)
arată că termenul comunitate este unul dintre cei care, alături de
alţii, cum ar fi cultură, mit, ritual, simbol, sunt vehiculaţi în
limbajul obişnuit, în cuvântările zilnice.[1]
Noţiunea de comunitate este
fundamental ambiguă, fiind utilizată atât în spaţiul teoriei, cât şi în
vorbirea curentă pentru a caracteriza două tipuri diferite de relaţionare. Pe
de o parte, termenul este utilizat pentru a desemna grupuri ale căror membri
împărtăşesc anumite valori, precum şi un anumit mod de viaţă. Ei se identifică
cu grupul şi cu practicile acestuia, existând o percepţie reciprocă a
apartenenţei. Mason (2000) numeşte aceasta conceptul obişnuit de comunitate
Versiuni ale acestui concept au dominat cea mai mare parte a filosofiei
politice anglo-americane recente. Pe de altă parte, termenul comunitate este
utilizat într-o manieră ce restrânge aplicarea sa doar la grupurile ale căror
membri se protejează reciproc, nu se exploatează unii pe alţii sau nu se
comportă injust unii faţă de alţii, cel puţin nu în mod sistematicomunitate Pe
acesta îl numeşte „conceptul moral al comunităţii". Ambiguitatea este
deseori speculată, oamenii ajungând să descrie drept comunitate în cel de-al
doilea sens un set de relaţii sociale care nu trec de fapt de comunitate în
sens obişnuit.
[1] Tudor Pitulac, „Comunitate”, in Cătălin Zamfir, Simona Stănescu
(coordonatori), Enciclopedia dezvoltării
sociale, [Iasi], Editura Polirom, 2007, p.118.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu