Grecii cumpărau
de la geti grâu, miere, şi ceară, piei şi blănuri, peşte şi sclavi şi vindeau
produse finite - obiecte de podoabă, ceramică, ţesături fine, untdelemn şi vin
grecesc. “In afară de lunca Dunarii, s-au găsit în plin teritoriu dacic, la Criăsani,
la Cetăţeni, la Baia de Fier (Polovraci) şi chiar în munţii Făgăraşului, la
Stoeneşti, apoi în Moldova la Poiana, lângă Siret, şi la Lunca Ciurei (Iaşi)
amfore mari greceşti din Thassos, din Rhodos şi din Cnidos care serviseră
probabil la transportul vinului şi untdelemnului.”[1]
S-au găsit de asemenea fragmente de vase deliene, cu ornamente în relief,
precum şi fragmente din vasele elegante, cu desenuri negre pe fond roşu-carămiziu
care au făcut vestită această arta greacă pretutindeni.
Viaţa nu
era însă doar o tocmeală de preţuri. Uneori, coloniştii de pe ţărmul Mării
Negre, în loc să facă negoţ, trebuiau să se războiască. Se luptau cu
băştinaşii şi cu invadatorii din Nord sau din Est. Spre a fi feriţi de atacuri,
cetăţile încheiau adesea înţelegeri cu regele get sau scit care, în schimbul
unei anumite sume, le garanta liniştea.[2]
Cum erau fiinţele de pe aici – animalele şi oamenii – ne spune Aristotel (384 —322 î.e.n.): „Au
păr drept (vietăţile) cu umiditate multă, căci la acestea lichidul curge, nu
picură. Din această cauză, sciţii din Pont şi tracii au păr drept, căci atât ei
înşişi, cât şi aerul care-i înconjoară sunt umezi" (Naşterea
animalelor, V, 3).
Pe Aristotel, în cele de mai sus, nu-l putem crede pe de-a-ntrgul fiindcă
nu trecuse pe aici, scria din auzite, cum s-ar spune, şi, în plus, era
interesat de întregul lumii, nu se pierdea în amănunte. Iar nefericitul Ovidiu
nu scria penstru viitorii cercetători ca noi, ci pentru prietenii lui de la
Roma. Poate chiar pentru urechile împăratul Augustus, care-l exilase şi de la
care aştepta îndurare şi aducerea lui
acasă din lume barbară. Exilatul – oricare - e sensibil şi nu se bucură de ce
vede într-o ţară în care a fost aruncat fără să-l întrebe cineva dacă-i place.
În plus, Ovidiu avea toate motivele să nu-i placă spaţiul şi clima noului (şi
veşnicului, cum se va dovedi) domiciliu forţat: trăise toată viaţa în Sud, sub
Soarele odihnitor al Cetăţii eterne, iar picioarele lui nu simţiseră până
atunci pământul îngheţat, erau obişnuite să calce doar dalele de marmoră ale
palatelor imperiale. Aici, la Tomis, dalele de marmoră sunt de gheaţă:„Cînd
însă trista iarnă îşi arată hâda ei faţă/şi pămîntul s-a făcut alb de gerul ca
marmura,/cînd se dezlănţuie Boreas (Crivăţul — n.n.) şi se aşterne
zăpada sub Ursă ;/populaţiile acestea par strivite de axa polului care
tremură.(Tristia (Tristele) şi Epistolae ex Ponto (Scrisori din
Pont).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu