Romanul românesc interbelic îi datorează enorm lui Camil
Petrescu. Alături de masivul roman al lui Rebreanu, solid ca un lanț muntos
care se sprijină pe podișul ondulat al dealurilor, alături de suava și lucida
Hortensia Papadat Bengescu, Camil vine cu ascuțiamea spirituală a fulgerului
care desparte lumina de întuneric și aprinde flăcări. După lectura romanelor
lui Camil Petrescu nu mai poți rămâne același, așa cum nu mai poți fi ce-ai
fost după ce ai gustat din fructul aromat al poeziei eminesciene.
Poezia lui Mihai Eminescu și proza lui Camil Petrescu
sunt singurele care pot sugera efectul drogului pentru cei care nu au putere să
se ridice prin spirit deasupra pământului.
“Valoarea unei astfel de expresii poetice nu stă în
imprecizie şi sugestie, ci, dimpotrivă, în precizie.Precizia imaginii a atras
după sine şi precizia termenului, de aici şi eliminarea aşa-numitei
terminologii poetice, determinate pe temeiul unei sonorităţi indiferente
conţinutului. Nu există cuvinte poetice, ci numai cuvinte improprii; valoarea
poetică a oricărui cuvânt iese numai din propietatea lui. Fraza e smulsă de sub
orice sugestie melodică, şi, pentru a avea un caracter mai independent şi mai
viril, e prinsă în copcile unor locuţiuni ca :” e evident”,”de fapt”, se vede
că”, “poate că ,” în mod firesc” – pe care ne-am deprins a le privi ca
prozaice”.[1] În cele din urmă, Lovinescu, cel crescut la
şcoala clasicismului, recunoaşte că deşi “riguroasă şi plastică, această
notaţie nu are, totuşi, nimic antipoetic în sine”; numai suprapunerea ei fără
cimentul emoţiunii ar putea duce la dizolvarea poeziei, de care nu s-ar
diferenţia decât prin anumite dispoziţii aparente.
[1] E.Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, III, Evolutia poeziei lirice, Ed. Ancora,
Bucuresti, 1927,p.407-414.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu