Există un argument
arheologic care arată că între anii 1000 şi 900 au început turburările din
Estul Europei, întîi cu deplasările violente cimmeriene spre vest, iar apoi cu
însăşi năvălirile scitice. Savanţii Reinecke şi Hampel consideră că cel mai
târziu în secomunitate 9 i.e.n. se întâmplau în Dacia îngropări de tezaure de
bronz. Aceasta a făcut ca pretutindeni unde au ajuns, urmele vieţii lor, deosebite
esenţial de cele ale popoarelor Europei centrale şi sud-estice, să constituie
documente indubitabile de prezenţa şi de dăinuirea, într-un anume timp şi loc,
a neamului scitic.[1]
Scriitorul latin Caius
Iulius Solinus (mijlocul sec. III e.n.) a redactat o lucrare cu extrase din
diferiţi autori, dar în cea mai mare parte din Pliniu cel Bătrîn, cunoscută sub
titlul Collectanea Rerum Memorabilium ( Culegere de fapte memorabile). Ştirile
adunate în această lucrare au fost selectate pentru caracterul lor neobişnuit, iar
expunerea materialului e făcută în ordine geografică, începînd cu Roma şi cu
provinciile cele mai apropiate şi continuînd, gradat, spre regiunile cele mai
îndepărtate din lumea cunoscută de atunci. „Acum, zice el, e locul să ne
îndreptăm spre Tracia (...) spre cele mai destoinice neamuri ale Europei. Cei
ce doresc să-i cerceteze cu grijă vor afla cu uşurinţă că barbarii traci au un
dispreţ pentru viaţă dintr-un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi
sînt gata pentru moarte de bună voie, deoarece unii dintre ei socotesc că
sufletele morţilor se întorc, iar alţii că ele nu mor, ci devin mai
fericite". Femeile nu se mărită după voia părinţilor; cele frumoase aleg
pe cel ce dă preţul cel mai bun, iar cele urâte îşi cumpără ele cu zestrea lor
soţii.”[2]
Cele mai multe dintre informaţiile lui sunt preluate de la Plinius.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu