Nichita Stãnescu şi nesomnul cuvintelor

* Un mare poet. Uriaş * Măria Sa Poezia şi Măria Sa, Cuvântul* Doar el locuieşte într-o limbă.Tragedia regelui Midias* Doar doi contestatari? * Cum de place o poezie de excepţie tuturor muritorilor.

Nichita Stănescu este, aproape cu certitudine, cel mai important poet român din a doua jumătate de secol XX. Spunem aproape şi nu cu certitudine, fiindcă ne aflăm într-o perioadă în care poezia română triumfă, în ciuda regimului comunist totalitar. În ciuda, deşi poate mai bine ar fi să spunem tocmai de aceea. Spiritul veacului este un spirit zăvorât în dogme, gândul e chircit, presa există doar de formă sau e transformată în foi volante de lozinci care cântă ideologia marxist-leninistă, puterea sovietelor, apoi epoca de aur cu geniul Carpaţilor, şeful de stat şi de partid căruia, iată, noi şi acum evităm să-i scriem numele. Nu-i scriem numele fiindcă a distrus case, instituţii, sate ca să-i fie eternizată existenţa – boala tuturor tiranilor: o miopie care-i face incapabili să privească dincolo de ei.

 În condiţiile unei arestări a cuvântului, doar poezia mai putea grăi, prin dreptul ei etern de a se exprima în metafore. Şi românul, născut sau nu poet, a exploatat din plin această singură breşă de existenţă culturală, literară şi, în ultimă ( sau primă instanţă) umană. Şi astfel se face că în pofida propagandei generalizate, a cenzurii instuţionalizate, în acest colţ de lume se naşte, înfloreşte şi dă roade Poezia. Slujitorii -ofiţerii şi soldaţii ei – căci Măria Sa Poezia are tot soiul de curteni la palat) se cheamă: Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş, Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Marin Sorescu. Şi mulţi, mulţi alţii.

De ce spunem despre Nichita Stănescu atât de clar că este cel mai important?

1.     El înnoieşte exprimarea, făcând trecerea de la poezia prozaică la poezia metaforei, întorcând poetul la uneltele sale: cuvântul şi sensurile lui.

2.     Debarasează poezia de utilitate, Nichita Stănescu redându-i poetului dimensiunea de homo ludens şi poeziei latura de poveste a vorbei, uitată de pe vreme când Anton Pann se jucase cu nişte nevinovate cuvite.

3.     Nichita Stănescu îşi risipeşte viaţa nepăstrând nimic pentru sine, dând totul acestei mirese care nu se lasă niciodată sedusă pe de-antregul.

4.     Poezia lui fecundează printr-o tzratare originală a universului poetic nu doar generaţia lui, ci şi pe cele următoare, până azi şi până va mai exista limba română. Puţini poeţi au mai putut face astfel, ei pot fi număraţi pe degetele unei singure mâini: Eminescu, Arghezi, Ion Barbu. Poate şi Lucian Blaga.

Câteva date biografice, atâtea cât să ne permită individualizarea omului. Se naşte la Ploieşti, în ultima zi a primăverii anului 1933. Este anul în acre se nascu mulţi viitori scriitori. Provine dintr-o veche şi obişnuită familie românească. Asta din partea tatălui. Dinspre mamă se trage dintr-o familie de ruşi, bunicul lui fiind chiar general. Mama lui e rusoaică curată, ceea ce-l îndreptăţea pe poet să  spună prietenilor “ ce mare poet au pierdut ruşii că s-a stabilit bunicu-meu aici!”. Era o glumă, dar putem adăuga ceva: numai din amestecul acesta de rase s-au creat premizele naşterii unui geniu. Cel puţin aşa susţin antropologii. După ei, doar amestecul dintre două rase, dar nu foarte depărtate, oferă şanse unor exemplare de excepţie.

În Ploieşti urmează şcoala elementară şi liceul. Intră la filologie, se însoară repede cu o fostă colegă de leiceu, apoi, toată viaţa va fi înconjurat de prieteni şi de prietene. Viaţa lui nu-i mai aparţine: cine-l cunoaşte îl îndrăgeşte. Avea atâţi de mulţi prieteni încât erai obligat să te întrebi dacă avea, cu adevărat un prieten. Tot la Ploieşti, probabil, descoperă amestecul dintre comic şi tragic, seriozitate şi hamanalâc. Mai târziu va scrie:

Dovadă că nu pot vedea fără martori

E copilăria, adolescenţa mea

Dublând nefiinţa acestei secunde

Cu nefiinţa ei de cândva.

Ah, râsu’ plânsu’

Ah, râsu’ plânsu’

Mă bufneşte când spun

Secunde vechi putrezind în secunda

De-acum.

Deşi în luna în care avea să împlinească 24 de ani i se publică mai multe poezii în Tribuna şi Gazeta literară, dintre toate găseşte cu adevărat reprezentativă poezia 1907, căreia mai târziu îi va schimba titlul în Ardea spitalul cu bolnavi cu tot:

Ce vis ciudat mă străbătu azi- noapte!

Ardea spitalul cu bolnavi cu tot

            Şi flăcările sfârâiau în cărnuri

Râs alb cutremurat, de savaot.

Ce râs, ce râs mă străbătu azi-noapte!

Ce râs de ziduri prăbuşite

Strivind sub ele urlete, clipite

Şi razele căzute ale lumii.

Şi luna… cum mai fulguia azi-noapte

Pe străzile pierdute-adânc în vis…

Şi cum mai fulguia pe cărnuri aspre

Desfrâu de flăcări şi de vis ucis!

Poetul este descoperirea profesorului Dumitru Micu, acesta îl recomandă lui Ioanichie Olteanu de la revista Tribuna din Cluj şi altor poeţi şi critici literari din Bucureşti.

Volumul Oase plângând a fost scris în Iugoslavia, în 1982, când i s-a decernat Cununa de aur a Festivalului de poezie de la Struga (Makedonia iugoslavă). E o carte dictată unui priet, poetul Adam Pustojici, într-un ritm de mitralieră de companie. Versurile sunt inspirate de vederea unui album reprezentând reproduceri după sculpturile lui Bogdan Bogdanovici.Poetul are convingerea originii sale divine:

            Dacă scuturi din mine

Toţi strămoşii mei,

Până la urmă,

Până la urmă

Va cădea din mine

O stea!

Ce viaţă, doamne se mai înghesuie

Să curgă

Printre doi stâlpi!

Tot timpul mă gândesc

Ce-o fi gândit tatăl meu

În secunda în care

A murit!

Strigătul de dragoste

Al unui balaur

Către balaură?

De el însuşi, şi, şi

Şi, - că de ce el însuşi?[1]

Obsesia cuvintelor, a necuvintelor, obsesia Cuvântului sunt prezente şi aici:

            Nu-mi stâlci, Ioane cuvântul

Auzindu-mi-l!

Cuvintele sunt pruncii pe care-i alăptăm

Cu viaţa noastră.

Cuvintelor nu le plac decât gloria,

Sângele şi cuţitul.

Cuvintele sunt taţii care nasc taţi,

Sunt cei care se spintecă

De dor de muierea cuvântului.

Văd trei vulturi zburând în aer.

Dar nu-i văd cu ochii,

ci-i văd cu verbele mele(…)[2]

           

            Poezia este văzută ca sânge care curge mistuitor prin vine, dar şi ca joc. Niciunui poet nu i-a plăcut mai mult să se joace cu cuvintele ca lui Nichita Stănescu. S-a păstrat o poezie din timpul când era elev în clasele elementare:

            Într-o zi cam pe la prânz,

Gheorghiţă mergea cu-n mânz

Cum mergea cu mânzu-agale

Îi ieşi un hoţ în cale

Hoţul fiind bandit din fire

Îi luă mânzul cu grăbire

Gheorghiţă rămase cu buza umflată

Că n-a avut cu el o bâtă lată

Pe bandit să-l bată.[3]

           

            Chiar după ce va trece prin gravele Laus Ptolomaei, 11 elegii, Nichita va visa la jocul simplu şi pur al poeziei din copilărie. La jocul cu incantaţii grave, argheziene:

Ieri, gura mea sângera,

Azi, sângerează cuvintele mele!

Nu cântecul privighetorii,

Aaadame,

Ci înţelesul cântecului ei!

Vai de capul

Creierului Meu!

Mă leagăn ca un

Elefant

Spre cimitirul elefanţilor!

Nu gând, ci fildeş![4]

În acest joc el nu se sfieşte şi includă şi destinul lui şi al prietenilor, ba chiar al tuturor fiinţeleor, cuvântătoare sau nu.

Numai eu şi cu tine,

Proştii, idioţii, lipsiţii de ideal,

Unul se-nmulţeşte prin cuvinte

Şi altul prin semne.

Şi, totuşi, te întreb: de ce

Şoarecele de câmp

Vrea să nască şi naşte şoareci de câmp?[5]

Tinele din acest poem este sculptorul Bogdan Bogdanovic.

Nimeni nu s-a străduit mai mult ca Nichita Stănescu să dea o definiţie cuvântului, el este, din acest punct de vedere, cel mai înverşunat lexicograf.Este îndrăgostit atât de mult de cuvânt şi, în acelaşi timp, atât de speriat încât îşi va boteza un volum de versuri Necuvintele –apărut la Editura Tineretului,1969.

Fie că vorbeşte despre sine, fie că se gândeşte la Eminescu, Nichita ajunge la cuvânt:

Limba, adică verbul,

 adică alergarea verbului în jurul substantivului!…

cum bate ceasul pe care l-am auzit amândoi,

 nu bate timpul pământului, ci-l rămâne.

Rămânerea pământului pe loc

e verbul ce alunecă înnebunit

în jurul numelui locului.

Ah câte oase rupte

cât sânge vărsat

câţi de ochi smulşi

câte de gâturi fără de cântec de lebădă

decapitate…

A numi locul –

se numeşte istoria morţilor celor care s-au născut.

Pe-aici pe la noi

În verbul român,

Atâţia născuţi au murit

încât

a vorbi aproape înseamnă să fii în viaţă,

a scrie înseamnă

să nici să-ţi mai apsă de trup,

să rămâi şi când nu eşti

cum bunăoară Eminescu

care acum se uită încruntat la mine

şi se încruntă şi mai tare

şi-mi zice parcă:

“n-ai zis prera bine

Sara pe deal buciumul sună cu jale”.[6]

Dragostea, fireşte, nu poate exista în afara cuvântului, materia e amorfă fără cuvinte. Pentru nici un poet român cuvintele nu au atâta materialitate ca la Nichita.Ele stau, în adevăr, aşa cum ne spune Scriptura, la temelia luminii, a creaţiei:

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.

Eu stăteam la o margine-a orei,

Tu – la cealaltă,

Ca două toarte de amforă.

Numai cuvintele zburau între noi,

Înainte şi înapoi.

Vârtejul lor putea fi aproape zărit,

Şi deodată,

Îmi lăsam un genunchi,

Iar cotul mi-l înfigeam în pământ

Numai ca să privesc iarba-nclinată

De căderea vreunui cuvânt,

Ca pe sub laba unui leu alergând.

Cuvintele se roteau, se roteau între noi,

Înainte şi înapoi,

Şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât

Repetau, într-un vârtej aproape văzut,

Structura materiei,de la-nceput”.[7]

Poetul ştie aceasta: “Scrisul şi poezia în special este lucrul cel mai specific uman, este faptul, acţiunea, tensiunea, care desparte pe om de orice altceva. Ea reprezintă specificul omului, ea reprezintă libertatea lui. Tehnică au şi păianjenii, tehnică putem descoperi şi la furnici, ca să nu mai vorbim de superbele arhitecturi ale ale termitelor.

O oarecare tehnică are însuşi cosmosul, soarele, dar sentimente, sentimente nu au decât oamenii.Şi când mă refer la sentimente, mă refer la cele exprimate. Un sentiment nu există decât în momentul în care el este exprimat. Deci rolul poetului în societate este să exprime sentimentele contemporane mai întâi ale lui, mai apoi ale prietenilor lui, mai apoi ale prietenilor pretenilor lui, după aceea ale oraşuluii lui, ale ţării lui, ale continentului lui, ale lumii în genere.

A comunica este sensul primordial al poeziei. Nimeni nu poate scrie numai pentru sine. Pentru sine poţi gândi, pentru sine poţi plânge cu lacrimi. Pentru sine poţi râde în hî şi în ha! Dar pentru ceilalţi, în procesul comunicării se comunică prin cuvinte”.[8]

În 1975, Nichita Stănescu era deja impus şi faţă de critica de specialitate şi faţă de publicul larg. Editura Minerva îi publică o selecşţie din toate volumele în populara Bibliotecă pentru toţi, cu o prefaţă semnată chiar de directorul editurii, criticul literar Aurel Martin. Iată-i opinia: ”Versatil, Nichita Stănescu trăieşte voluptatea contactului cu varietatea. Aidoma copilului. Jucându-se. Generos, grav, responsabil, inocent, închipuindu-se când în quadriga romană, când în vecinătatea lui Ptolemeu, când cu Toma Alimoş, când în Carpaţi, când pe meleagurile lui Enghidu, când trinţ indian, când la puterea Aleph, cănd în încleştarea de la Mărăşeşti, când în cea teribilă cu Limita. Limită(relativă sau Absolută) numită Cunoaştere, Cuvânt, Necuvânt, Punct, Alpha. Entuziast sau sceptic, melancolic sau surâzâtor,eroic sau grotesc, poartă măştile lui homo ludens. Ale unuia care posedă, însă, conştiinţa tragicului existenţial”.[9] Acelaşi observă caracteristicile împlinirii poeziei sale, autenticitatea stării lirice:

- Sinteza individuală

- Noutatea reală a viziunii

- Originalitatea problematicii

- Însemnele inconfundabile ale universului imaginar

- Tensiunea trăirii

- Ineditul perspectivei

      - Natura, fără pereche, a discursului poetic.

Acelaşi critic atrage atenţia că “e, în poezie, un moment al angajării, al personalizării, al opţiunilor, al dispariţiei “şcolilor”, al coexistenţei celor mai felurite moduri de comunicare lirică. Moment al alegoriilor,al metaforizărilor, al denudării imaginii,al noţionalizărilor, al acusticii lexicale,al obscurizărilor, al violării sintaxei, al obliterărilor şi al deschiderilor universale, al evadării din concret şi al obsesiei acestuia, al panoramei şi al coborârii pe verticala esenţelor, al sinesteziilor şi al desfacerii limbajului de ispitele figurativului, al incifrărilor şi al explicitărilor, al beţiei de cuvinte şi al economiilor parcimonioase, al gesturilor tradiţionaliste şi al replicilor contestatare, al nostalgiilor romantice, al exploziei suprarealiste şi al nevoii de echilibru şi armonii clasice, al acostării în transcedent şi al reificării, al obsesiei începuturilor şi al devinărilor oraculare, al euforiei şi al blazării, al politicului al apoliticului, al comunicabilităţii şi al incomunicabilităţii, al ideii de pur şi de impur, de certitudine şi de incertitudine, al dezbaterii etice şi sociale, al explorării straturilor subconştientului şi inconştientului, al perspectivei grave şi a celei umoristice, al sentimentalismului şi al detaşărilor, al ironiei şi al autoironiei, al meditaţiei filosofice şi al contemplaţiei aeriene etc.,etc.,etc.”[10] Am citat această lungă frază în speranţa că vom încerca să învăţăm din ce se hrăneşte poezia. Dacă, în adevăr se hrăneşte cu ceva şi nu este doar ”piatra din capul unghiului a Universului”, cântecul stelelor, momentul  la care face trimiteri Iov:

atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie,

şi când toţi fii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.[11]

În poemul Andru plângând, criticul Eugen Simion vede “elegia pură a cuvântului creator, un simbol, pe scurt, al genezei artei”.[12]

Iată poezia în întregimea ei, mărturie a dependenţei poetului de Cuvântul primordial:

Trec prin starea acestui suflet

posibile existenţe –

un năvod mortal ce smulge în sus

totul,lăsând numai absente.

Las locului această-nfăţişare

Şi o adorm, şi o îngheţ,şi o ţin

În pură suspendare

A celor care n-au vent şi vin.

Nimic nu rămâne el însuşi mai mult

Decât o foarte singură dată.

Nu sunt vinovat că trăiesc

Într-o lume într-una schimbată.

Numai un gând dacă-l întorc de la tine,

Numai regăsesc apoi, înapoia-mi, nimic.

Depun mărturie-n genunchi despre-aceasta,

Cuvinte pentru nici o ureche ridic.

Decade piatra în inima mea,

Rămân în centrul unor margini ce se schimbă.

Desigur, eu sunt un cuvânt

Adormit la tine pe limbă.[13]

Altădată, sub forma unei definiţii aparent simple, Nichita Stănescu atinge zonele profunde ale cugetului şi simţirii:

Poezia este ochiul care plânge

Ea este umărul care plânge

Ochiul umărului care plânge

Ea este mâna care plânge

Ochiul mâinii care plânge

Ea este talpa care plânge

Ochiul călcâiului care plânge

O voi, prieteni,

Poezia nu este lacrimă

Ea este însuşi plânsul

Plânsul unui ochi neinventat

Lacrima ochiului

Celui care trebuia să fie frumos,

Lacrima celui care trebuia să fie fericit.[14]

Jocul cuvintelor, jocul cu orice cuvânt sunt vizibile pretutindeni. Poetul le rosteşte, le dă de-a dura după ce le-a numit şi le-a pipăit, parcă, de teama ca rămase în loc să nu ruginească sau să putrezească. “În altă parte (Cântec), sugestia  poetică se desprinde dintr-o poziţie existenţială mai bine marcată: e chiar suferinţa colosală de a fi, pentru a vorbi în limbajul poetului, durerea lui sînt în acest complicat şi poetic regim al modurilor verbale:

A fi tu însuţi, o, ce răbdare absurdă.

Cuvintele se supun aici, ca peste tot, voinţei creatoare şi adesea ele sunt chemate să exprime nişte realităţi ipotetice, schimbându-şi sensurile, fragmentându-se după dorinţa poetului. Nichita Stănescu e, ca puţini scriitori români, un comediograf superior al cuvântului şi rareori aflăm, ca în excelentul poem Frunză verde de albastru, o mai categorică dovadă de fineţe tehnică. Aici totul e potrivit pe dos, oglinzile sunetelor sunt tulburate dinadins şi noţiunile sunt formulate, liric, prin noţiuni ce se opun. Totul pare un joc vinovat, dar nu-i decât ştiinţa de a înfige un dinte de îndoială în carnea tare a cuvântului şi a forţa spiritul nostru să gândească în alte tipare decât cele obişnuite.” [15]

Limba română

“Din învăţaţi proşti, sau din nepricepuţi băgători de seamă ai poeţilor, o grea şi gravă superstiţie s-a preluat drept adevăr în tehnica misterului. Misterul mai întâi nu are tehnică. Mai apoi, misterul ţine de existenţă, iar nu de reprezentarea ei.

Dar iată despre ce este vorba: este vorba despre aşa-numitul lucru asupra cuvântului. O absurditate, o lipsă de bun simţ şi o lipsă de gust vădeşte acel căruia i-ar da prin minte că s-ar putea lucra asupra cuvântului. O prostie şi o neînţelegere vădeşte acest slogan semidoct. Ca şi cum, Doamne Dumnezeule, am putea să lucrăm asupra mâinii cu cinci degete înfăţişând-o nemuririi cu şapte degete”.[16]

Evident, dreptatea este de partea poetului Nichita Stănescu. Cercetătorii mediocrii şi profesorii de elementară în dorinţa de a-i stimula pe elevi să înveţe nu s-au mulţumit cu sloganul pus de fiecare dată pe seama nu ştiu cărui geniu la modă, conform căruia talentul este 99% transpiraţie şi doar 1% inspiraşţie, ci au vrut să ilustreze cu Mihai Eminescu, dând singurul exemplu pe care îl ştiu, chit că şi acesta e prezentat pe tavă de altcineva, ei doar l-au preluat: ultimul vers din prima strofă a poemului Luceafărul. “Ca de obicei, s-a dat de exemplu pe cel mai mare, pe cel mai de seamă, pe singuraticul de primul de Eminescu. Ce strigau în cor cei care-i citeau manuscrisul, iar nu sufletul? Cu o voce de scapete şi în cor de copii castraţi pentru son de biserică gotică piţigăiau: poetul lucrează asupra cuvântului, ca dovadă nenumăratele sale variante la un singur-singuratic cântec”.

Că nu de muncă e vorba în cazul creaţie şi nici cel puţin de muncă asiduă, o dovedeşte şi faptul că vedem zilnic zidari transpiraţi, nu 99 “, ci 100%, dar capodopera încă nu se iveşte. Concluzia lui Nichita e corectă şi redată într-o formă nimicitoare, un mic pamflet ca o lovitură de bici: ”Au confundat, vai lor, starea de ecou a poetului cu repetarea mereu mai transformată a cuvântului. S-a confundat talentul cu munca, înţeleasă în sensul transportării pe umeri, de saci încărcaţi cu vorbe şi cuvinte.

Nici pomeneală de o atare muncă; talentul nu este muncă, ci revelaţie, el nu rezidă din timpul investit monoton, ci din durerea monotonă izbucnită în strigăt”.[17]

Urmează, în acelaşi imn, un îndemn demn de Ienăchiţă Văcărescu, dar într-o formă net superioară. Un imn de slavă închinat limbii române şio chemare la luptă adresată celor ce vor trebui să apere zestrea: Limba cea vie, vorbirea cea trăită nu încape nici în gramatici consfinţite de Academie şi nici nu se potriveşte cu ce a pierdut fluturele de pe aripa sa.Copii ai poeziei, cu limba pe limbă călcând, reînviaţi.

Copii ai poeziei, în război înving armele iar nu steagurile.

Copii ai poeziei, mai vie este limba noastră decât orice scriere a ei. Potcoviţ-o cu potcoave de aur! Sadoveanu, Arghezi şi alţi minunaţi potcovari ai limbii au ştiut-o că este înhămată la drum lung.

Niciodată limba nu poate să fie a unuia singur, chiar dacă el se numeşte Eminescu.

Numele ei este numele întregului nostru popor, viaţa ei e destinul acestui popor.

Mai doarme din când în când în trupul unui poet, dar pleacă repede însângerată de istorie”.[18]

---

[1] Nichita Stanescu, Oase plângând, colectia revistei Lumina, Panciova, 1982.

[2] Doi, în Op.cit.

[3] Nichita Stanescu, Într-o zi cam pe la prânz, Album memorial, Bucuresti, Viata româneasca, 1984, pag.9.

[4]Nichita Stanescu, Autobiografie la Belgrad, în Album memorial, Viata româneasca , Bucuresti, 1984, pag.49

[5] Nichita Sta nescu, Ultima, în Op.cit.,pag. 55

[6] Nichita Stanescu, Op.cit. pag.73.

[7] Nichita Stanescu, Poveste sentimentala, în Starea poeziei, Bucuresti, Editura Minerva,1975, pag.30.

[8] Idem, Album memorial, pag.77

[9] Aurel Martin, Nichita Stanescu, Starea poeziei, Bucuresti, Editura Minerva, 1975, pag.XVI

[10] Idem, pag. XIX.

[11]  Iov,cap.38,vers.7, în Biblia sau Sfânta Scriptura, trad.D.Cornilescu

[12] Eugen Simion, Scriitori români de azi, Bucuresti, Editura Cartea româneasca, 1974, pag.121

[13] Nichita Stanescu, Starea poeziei,,Bucuresti, Editura Minerva, 1975,.pag.115.

[14] Nichita Stanescu, Poezia, în Starea poeziei, ed..cit.,pag.240

[15] Eugen Simion, Op.cit., pag.124.

[16]Nichita Stanescu, De fapt ce este limba româna?, în Amintiri din prezent, Bucuresti, Editura Sport Turism, 1985, pag.53.

[17] Ibidem

[18] Idem, pag.54.