Este evident că în viaţa de
zi cu zi nu vom întâlni aproape
niciodată o singură formă de comunicare (adică nici una din subdiviziunile
numite mai înainte comunicare intrapersonală, interpersonală, verbală,
feedback) în stare pură, fiindcă nici chiar surdo-muţii, să zicem, nu comunică doar prin mâini, ci apelează şi la mimică. La rândul lui, un
reporter radio, deşi transmite un meci de footbal şi nu-l vede nimeni când
vorbeşte, odată cu mesajul lui se aude şi vocea tribunei, iar el va face totul
să ne arate ce se întâmplă pe stadion, în speranţa că vom şi vedea. Ca să nu
mai vorbim că această comunicare, deşi cu ajutorul cuvintelor, nu seamănă cu discuţia
dintre doi oameni, şi aceasta din urmă tot comunicare verbală, primul neputând
comunica fără ajutorul tehnicii. „Comunicarea aşa cum este ea în domeniul
relaţiilor publice cuprinde toate aceste forme, deşi în mod predominant este
folosită comunicarea de masă mai curând decât schimburile comunicaţionale între
indivizi.”[1]
Comunicarea verbală este forma curentă de comunicare între
oameni. Comunicarea verbală se realizează în legătură cu fiinţele apropiate: cu
membrii familiei – soţ, soţie, părinţi, copii, cu iubita pentru cei
necăsătoriţi. Se realizează cu vecinii, cu colegii de serviciu, cu oamenii
întâlniţi întâmplător pe stradă, în magazine, în timpul concediului.
Comunicarea verbală se realizează zilnic în relaţiile sociale cu funcţionarii
de la instituţiile statului sau de la firmele particulare. Se recunoaşte, de
obicei, că nu este nici o legătură reală între un anumit cuvânt, sunet, semn
scris sau obiect şi cel pe care-l semnifică în lumea noastră a experienţei.
Convenţiile pe care oamenii le stabilesc pentru a induce semnificaţii cu
ajutorul anumitor cuvinte, gesturi sau obiecte sunt doar atât – convenţii. Doar
câteva exemple: pentru deget, atât de familiar fiecăruia dintre noi, fiecare
limbă are un cuvânt format dintr-un număr arbitrar de sunete sau litere
(semne). Al doilea exemplu ţine de gest: a da din cap, mişcându-l de la stânga
la dreapta, înseamnă aprobare pentru anumite colectivităţi şi dezaprobare
pentru altele.La români, clătinarea capului pe orizontală înseamnă nu, iar la
bulgari înseamnă da. În sfârşit, a spune cuiva care a pornit să facă o treabă,
spor la treabă sau noroc este o urare de bun simţ, a spune aceleaşi cuvinte
unui pescar sau vânător este vai şi amar de ziua lui!...A spune bună ziua la un botez înseamnă ceva
banal, acelaşi lucru fiind o impoliteţe la o înmormântare.
Pentru a putea comunica eficient verbal este nevoie nu doar
să vrem aceasta, să gândim la ce urmează să spunem, ci şi să putem vorbi.
Capitalul vorbirii este dat de vocabularul limbii în care ne exprimăm. În
discuţia cu un german, de exemplu, putem să-i comunicăm raportat direct la numărul
cuvintelor din limba germană pe care le ştim. Cvu un rus aidoma. Nu contează
cât de inteligent şi sensibil suntem în asemenea situaţii, ci doar ce putem
exprima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu