Pagini

luni, 8 aprilie 2013

Comunicarea verbală


       Este evident că în viaţa de zi cu zi  nu vom întâlni aproape niciodată o singură formă de comunicare (adică nici una din subdiviziunile numite mai înainte comunicare intrapersonală, interpersonală, verbală, feedback) în stare pură, fiindcă nici chiar surdo-muţii, să zicem,  nu comunică doar prin mâini, ci  apelează şi la mimică. La rândul lui, un reporter radio, deşi transmite un meci de footbal şi nu-l vede nimeni când vorbeşte, odată cu mesajul lui se aude şi vocea tribunei, iar el va face totul să ne arate ce se întâmplă pe stadion, în speranţa că vom şi vedea. Ca să nu mai vorbim că această comunicare, deşi cu ajutorul cuvintelor, nu seamănă cu discuţia dintre doi oameni, şi aceasta din urmă tot comunicare verbală, primul neputând comunica fără ajutorul tehnicii. „Comunicarea aşa cum este ea în domeniul relaţiilor publice cuprinde toate aceste forme, deşi în mod predominant este folosită comunicarea de masă mai curând decât schimburile comunicaţionale între indivizi.”[1]
Comunicarea verbală este forma curentă de comunicare între oameni. Comunicarea verbală se realizează în legătură cu fiinţele apropiate: cu membrii familiei – soţ, soţie, părinţi, copii, cu iubita pentru cei necăsătoriţi. Se realizează cu vecinii, cu colegii de serviciu, cu oamenii întâlniţi întâmplător pe stradă, în magazine, în timpul concediului. Comunicarea verbală se realizează zilnic în relaţiile sociale cu funcţionarii de la instituţiile statului sau de la firmele particulare. Se recunoaşte, de obicei, că nu este nici o legătură reală între un anumit cuvânt, sunet, semn scris sau obiect şi cel pe care-l semnifică în lumea noastră a experienţei. Convenţiile pe care oamenii le stabilesc pentru a induce semnificaţii cu ajutorul anumitor cuvinte, gesturi sau obiecte sunt doar atât – convenţii. Doar câteva exemple: pentru deget, atât de familiar fiecăruia dintre noi, fiecare limbă are un cuvânt format dintr-un număr arbitrar de sunete sau litere (semne). Al doilea exemplu ţine de gest: a da din cap, mişcându-l de la stânga la dreapta, înseamnă aprobare pentru anumite colectivităţi şi dezaprobare pentru altele.La români, clătinarea capului pe orizontală înseamnă nu, iar la bulgari înseamnă da. În sfârşit, a spune cuiva care a pornit să facă o treabă, spor la treabă sau noroc este o urare de bun simţ, a spune aceleaşi cuvinte unui pescar sau vânător este vai şi amar de ziua lui!...A spune bună ziua la un botez înseamnă ceva banal, acelaşi lucru fiind o impoliteţe la o înmormântare.
Pentru a putea comunica eficient verbal este nevoie nu doar să vrem aceasta, să gândim la ce urmează să spunem, ci şi să putem vorbi. Capitalul vorbirii este dat de vocabularul limbii în care ne exprimăm. În discuţia cu un german, de exemplu, putem să-i comunicăm raportat direct la numărul cuvintelor din limba germană pe care le ştim. Cvu un rus aidoma. Nu contează cât de inteligent şi sensibil suntem în asemenea situaţii, ci doar ce putem exprima.


[1] Doru Pop, Introducere în teoria relaţiilor publice, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000, p.147.

Niciun comentariu: