"Cazul Mazilescu-Goma!"

În amintirile lui despre Marin Preda, poetul Petre Stoca scrie: ”Între­buinţa un slogan, pe care îl repeta zgomotos, paralel bătînd cu pumnul în masă, de săltau paharele: „Cazul Mazilescu"... De zeci, de sute de ori. Repetări sporind hazul celor de faţă, mai cu seamă că Monşer imita admirabil glasul specialistului în luări de atitudine principială. Mă perpeleam să aflu sorgintea acestui „Cazul Mazilescu"... „Ei, nu ştii? o dădea el. Păi la şedinţa..." Juram pe toţi sfinţii din lume că nu ştiu. Geaba dulci implorări. A rămas un mister, nu şi pentru alţi muritori, de vreme ce avusese loc o şedinţă unde se rostiseră cuvin­tele cu pricina.”

Să dezlegăm misterul peste timp. Într-o seara, îl condusesem pe Marin Preda la Mogoşoaia, mâncasem la cantina de la Casa de creaţie din prejma palatului lui Brâncoveanu şi întârziam în jurul unui pahar cu vin. Discuţiile cu Marin Preda erau fermecătoare doar dacă existau numai doi interlocutori. Atunci se putea el concentra asupra unui subiect, asculta liniştit sau, pornind de la o simplă observaţie banală, ţinea o adevărată prelegere despre te miri ce. Vocea îi devenea egală, era lipsit de teatralism, tot ce rostea părea rodul unei îndelungi meditaţii. Pledoariile lui împotriva unui scriitor care şi-a trădat vocaţia nu eşuau în pamflet, ci erau adevărate studii literare, analize de text. Introducea în calcul o observaţie cu valoare de zecimală şi schimba în întregime raportul de forţe. Despre scriitorii ruşi avea mai mult decât respect, era într-o continuă uimire de descoperirile pe care le făcuseră ei în legătură cu abisul uman.

După ce termina de adus argumente, parcă pentru a-şi relaxa interlocutorul, concluziona citând o propoziţie, o frază sau o simplă sintagmă. Când venea vorba despre Zaharia Stancu, de pildă, nu rostea decât începutul romanului „Desculţ” : „Tudore! Tu-do-re! Pe tata îl chema Tudor!”  Întorcea capul spre mine şi mă întreba cu gravitate: ”Ai înţeles, monşer?” Răspundeam la fel de grav că am înţeles. „Ce ai înţeles?” „Că pe tata lui Zaharia Stancu îl chema Tudor”. Aşa, monşer, să nu uiţi, pe tatăl lui îl chema Tudor. Aşa începe romanul. Aşa vrea el.” Nu continua cu nici-o invectivă, considera că trebuie să tragi singur concluzia: nu aşa trebuie să înceapă un roman.

În tinereţie, Marin Preda scrisese aspru despre romanul lui G. Călinescu „Scrinul negru”. Nu citisem articolul şi nici nu ştiam de „atacul” la adresa „divinului critic”, cum îl numeau susţinătorii pătimaşi. Şi eu eram un admirator al lui G. Călinescu (sunt şi astăzi) şi am rămas surprins când mi-a povestit Marin Preda despre reproşurile lui exprimate public. Mi-a explicat el pe scurt că a fost supărat pe Călinescu că ar fi inventat în roman o nobilime românească falsă, doar ca să aibă ce ironiza. Nu eram în măsură să-l combat şi nici să-l susţin, fiindcă îmi plăcuse romanul când îl citisem prima dată, iar de curând îl recitisem - odată cu celălalt roman al lui Călinescu, „Bietul Ionide” (le aveam într-o ediţie de „Opere”, publicate de Editura pentru Literatură – hârtie bună, copertate frumos).

De masa noastră s-a apropiat poetul Virgil Mazilescu. Avea o sticlă de vin în mână, din care băuse mai puţin de jumătate, dar încerca s-o ţină ca pe-un triumf, să vadă puţinii scriitori din sala de mese că are ce bea şi nu umblă prin sală cu scopul de-a fi invitat de cineva.

Cu Virgil Mazilescu eram amic, îmi făcuse de mai multe ori vizite acasă şi venisem şi eu la Mogoşoia, cu soţia, special să-l întâlnim. Era cazat în una din căsuţele separate, nu stătea în clădirea centrală, unde stăteau majoritatea scriitorilor (această clădire pentru care erau invidiaţi scriitorii era formată dintr-o mare sală de mese, la parter, şi vreo zece camere la etaj, foste locuinţe pentru servitori, statul investind doar în instalarea unor duşuri). Virgil era un tânăr de o delicateţe rară, iubitor de literatură franceză, traducător talentat. Părea mereu agitat şi chinuit de întrebări. Dorea să-i fie ascultate poeziile, pe care le citea cu patos, dar nu prea găsea auditoriu, poezia lui fiind onirică, doar lui părându-i că exprimă esenţialul într-o formă nemaiîntânită de la facerea lumii. În afară de grupul lui de onirici – condus de Dumitru Ţepeneag – cam nimeni nu avea nevoie de asemenea poeme şi cu atât mai puţin revistele literare, motiv pentru care Virgil se considera un persecutat al regimului şi un paria al societăţii (Editura condusă de Marin Preda tocmai îi publicase un volum de versuri, redactor fiind Mircea Ciobanu).

Virgil Mazilescu era cu doi ani mai în vârstă decât mine, dar terminase facultatea când eu abia intram, el înaintând şnur prin studiile elementare şi liceale, fără sincope ca mine (era fiu de contabil). Era băutor de tării, în general, dar nu şi iubitor de aventuri amoroase. O singură dată a călcat şi Virgil alături, îndrăgostindu-se de nevasta unui prieten care venea la el să se plângă de bătăile primite (acela fiind mare fustangiu). A consolat-o până a mângâiat-o! Om serios, Virgil nu a putut să suporte minciuna, şi-a luat noua iubită şi au fugit amîndoi de acasă stabilindu-se la Mogoşoaia. Mulţi îl ocoleau, deşi nu era un pericol şi pentru alţi soţi, dar făţărnicia de tip mic-burghez funcţiona constant şi printre scriitori.

Ajuns în dreptul mesei noastre, Virgil Mazilescu se înclină respectos (era foarte protocolar de felul lui) şi, cu sticla la vedere (să ne convingem că nu a venit să ne consume băutura), a cerut voie să se aşeze la masa noastră. Mârâind, de loc politicos, Marin Preda i-a făcut totuşi semn să se aşeze, trăgând înspre el paharul cu vin şi propria-i sticlă, ca nu cumva să-i treacă prin cap musafirului să schimbe soiul vinului. Virgil ne întreabă ce facem, iar Preda, odată văzându-l aşezat pe scaun, începe să-l trateze ca pe un oaspete şi-i răspunde că tocmai vorbeam despre Călinescu şi despre Ioanide care a zis nu ştiu ce în romanul „Scrinul Negru”.

Eu, am mai spus-o şi cu alt prilej, când eram la masă cu Marin Preda şi cu alţi scriitori nu prea mă întindeam la vorbă, lăsându-l pe el să stabilească subiectul discuţiei şi ritmul de abordare a unui subiect. Il stimam pe Marin Preda nu doar pentru că era un mare scriitor şi-mi editase la editura lui câteva cărţi, ci şi fiindcă era un om în vârstă şi cu vorbă înţeleaptă. Avea cu un an mai mult decât tatăl meu şi îl şi priveam ca pe un părinte (deşi cred că el ar fi preferat să-l consider ca fiind generaţia mea!).

-       Ce povestiţi dumneavoastră, zice Virgil Mazilescu cu o superioritate doctorală, nu este din „Scrinul negru”, ci din „Bietul Ioanide”.

Marin Preda îl contrazice, îl contrazic şi eu, aduc pe scurt nişte argumente şi mă opresc, ca să-l las pe Preda să se desfăşoare. Asta voiam eu, dar trebuia să vrea şi Virgil. Ei bine nu, Virgil voia să facem pariu pe o sticlă de vin cine are dreptate. Refuz pariul, spunându-i că nu e corect să fac un pariu despre care sunt sigur sută la sută că îl voi câştiga, având o lectură recentă a romanelor (abia de trecuse o săptămână).

Considerând că nu sunt demn de o polemică serioasă cu el, Virgil a trecut la atac împotriva lui Marin Preda, spunându-i că e supărat pe el. A urmat întrebarea calmă a lui Preda, dar pe care eu am simţit-o plină de tensiune:

-       Ce ţi-am făcut, monşer, cu ce te-am supărat?

-       Ne-aţi trădat.

-       Pe cine?

-       Pe noi, pe scriitorii români şi pe ţărani...

-       Nu, zău, când?

-       Nu vreţi să ajutaţi ţăranul român...

A urmat un scurt eseu despre rolul ţărănimii în istoria poporului român şi despre soarta grea a celui care este talpa ţării, care suferă în tăcere şi moare de inaniţie. Preda a spus că nu are asemnea informaţii (din felul în care îşi măsura cuvintele aveam impresia că percepe reproşurile lui Virgil ca pe o provocare), dar dacă aşa este, atunci ţăranii să pună mâna pe furci şi pe topoare şi să se ducă la Comitetul Central şi să ceară dreptate.

-       Dumneavoastră trebuie să-i învăţaţi ce să facă...

Marin Preda i-a explicat că el nu e Tudor Vladimirescu şi că nu a plecat de la Siliştea-Gumeşti ca să facă ordine în lume, a plecat să devină scriitor. Virgil Mazilescu nu a fost mulţumit de explicaţie şi a încercat să spună cum vede el menirea scriitorului... Atunci s-a petrecut un lucru surprinzător care m-a şocat. Marin Preda s-a ridicat în picioare şi a început să se lovească cu pumnul drept în palma stângă, izbind cu putere şi repetând isteric:

-       Cazul Mazilescu Goma! Cazul Mazilescu Goma. Cazul Mazilescu Goma! Când tocmaiu credeam, că a terminat, s-a aşezat pe scaun şi a lovit de câteva ori faţa de masă cu palmă, în acelaşi ritm: Cazul Mazilescu Goma!

Virgil Mazilescu şi-a luat sticla de vin în mână, s-a ridicat încet de la masă, a salutat politicos şi s-a depărtat de noi. Părea bătrân şi cocoşat. Nu mai era tânărul bine legat, sigur de el, parcă îl lovise un boxer în piept.

-       Ţi-a plăcut, monşer?, m-a întrebat Preda, dar în loc să aştepte răspunsul, mi-a mai pus o întrebarte: ţi-am spus eu că nu face mulţi pureci la masă cu noi?

Nu-mi spusese, dar m-a întrebat iar: ţi-a plăcut cazul Mazilescu Goma? Aşa scap mereu de el...

-       Nu ştiu ce însemnă?

-       Cum nu ştii? Discursul lui de la Consiliul Uniunii...

-       Nu sunt membru în consiliu... Nici nu mi-a povestit cineva cum a fost.

-       Păi da, monşer, se discuta nu ştiu ce, şi se trezeşte şi el că se ridică în picioare şi hotărăşte: nu părăseşte nimeni sala până nu se lămureşte cazul Mazilescu Goma!

I-am spus din nou că nu înţeleg, iar el m-a întrebat dacă ştiu cine este Paul Goma. I-am spus ce ştiam. Că este un scriitor care a plecat în Franţa după ce a înfiinţat un sindicat liber în România, după modelul sindicatelor din Polonia. Că a făcut puşcărie, că a fost student la Litere înaintea mea, după ce a vrut să-şi reia studiile, că i se citesc fragmente din cărţi la Europa Liberă, că am şi dat mâna odată cu el, chiar în curtea editurii Cartea Românească...

-       Aşa, monşer, vezi că ştii!... Păi Goma mâncase bătaie în puşcărie, iar după cutremurul de pământ din 77, îl trăsese de barbă generalul ăla nenorocit, Pleşiţă. Fusese urmărit, arestat, iar acum prietenul dumitale Mazilescu voia să se rezolva cazul Mazilescu-Goma!... Pricepi? Nu Goma era personajul principal, ci Mazilescu, cu sticla în mână. Toată ziua sunt cu gândul la băutură, aşa fac ei revoluţie... Nu era Goma pe primul loc, ci Mazilescu.

Între timp, Preda îşi strânsese pumnii, lăsând liber degetul mare de la fiecare mână. Dansa cu pumnii în aer, de parcă ar fi vâslit, având grijă să fie degetul mare îndreptat spre propriu-i piept:

-       Cazul Mazilescu Goma, monşer, adică eu, nu ăla era imporatant... Înţelegi?