Cocoșatul de la
Biserica Fără Nume
Erau niște coloane
care țineau cerul,
Se propteau norii
în ele
Ca mândria în
prostia celor bogați,
Iar aurul lucea
Cam ca o femeie
venită
De la cosmetică
(Pe scurt: risipă
ca la mesele
Politicienilor
Care se duc să-i vadă
lumea,
Sau cum fac poeții
postmoderni – înșiră cuvintele
Că tot se va minuna
cineva
De ce nu este dar
pare că este,
Tot un fel de
darwinism).
Eu mă uitam dacă
și-a făcut cuib
Vreo pasăre,
Că așa îmi spusese
bunica:
Unde e dragoste vin
și păsările,
Iar Spiritul Sfânt
e și el
Sulet de suflete.
Domnul în cămașă
roșie
A pus ochii pe o
babă gârbovită
Și l-a deranjat
cocoașa ei,
Pentru că era o
abatere
De la estetică,
De la poziția
drept-verticală
Și de la adevărul
creației.
Și doar a zis:
Ia nu mai merge
cocoșată, femeie!
Iar ea a început să
meargă ca toți oamenii.
Am încercat și eu,
Dar îmi cam alunecă
pasul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu