Fel de fel de preocupări

Mihai Pelin (1941-2007) făcea parte din echipa lui Ilie Purcaru de la revista “Ramuri”. Acolo, la Craiova, strânsese Purcaru tineri talentaţi din întreaga Oltenie şi-i pusese la treabă, cerându-le oarece specializare după înclinaţia fiecăruia. Toţi ştiau să scrie onorabil, aveau facultăţi bune, terminate la timp. Unul dintre ei, excepţia, se lăudase că a luat numai nota cinci la examene, iar când un profesor a vrut să-i pună nota şase, a protestat cu vechemenţă: “mă nenorociţi, tovarăşe professor, părinţii mei ştiu că nota cinci e cea mai mare, ca la ruşi, nu pot să mă duc cu nota şase în carnet, stricaţi toată munca mea!” Cred că glumea. Era poet şi s-a căsătorit cu o tânără talentată şi frumoasă. Ea a devenit mai cunoscută decât el, iar după revoluţie a ajuns chiar deputată şi nu ştiu ce prin neagra străinătate.

Pe Ilarie Hinoveanu, inginer de tractoare, fost coleg cu tovarăşul Cornel Burtică (ajuns ministru şi secretar al Comitetul Central la Partidului, funcţie foarte mare), îl promova Purcaru direct proporţional cu funcţiile pe care le ocupa Burtică. Lui Romulus Diaconescu i-a cerut să se specializeze în cronici de film şi de teatru. Petre Dragu, din generaţia lui, absolvent al Şcolii de literatură, se ocupa de administraţie (secretar general de redacţie) şi de sport. Mihai Duţescu era poetul redacţiei, alături de alte zeci de veleitiari – olteni sau nu – Grigore Traian Pop era ideologul revistei, iar Mihai Pelin era prozator şi reporter.

Mihai Pelin era moldovean din Cernăuți, de unde familia s-a refugiat de frica Armatei Roșii. Absolvise Facultatea de filosofie. Publicase, mai înainte de-a veni la revistă, volumul “Redactori şi pianisti”, 1967 și “Inaderenţă”, 1968, ambele cu tentă modernistă, imposibil de citit. Coleg de facultate, se pare, cu viitorul director  al Serviciului Român de Informaţii, Virgil Măgureanu, dădea de înțeles că știe multe, dar că spune doar ce i se permite. A fost singurul din redacție care a călătorit peste hotare în timpul când am lucrat la revistă. Era inteligent şi cinic, aşa cum erau toţi cei crescuţi sau tutelaţi de Ilie Purcaru.  Înalt, mereu cu un zâmbet ironic în colţul gurii, privea lumea de sus. În prezenţa femeilor era sigur de el, drept care avea mare succes şi le schimba ca pe ciorapii (deşi de ciorapi nu prea se schimba şi nici hainele nu-i erau curate, dar… şedeau bine pe el, cândva fuseseră făcute pe comandă sau el avea proporţii de manechin). Niciodată nu am ştiut dacă este sau nu căsătorit, dacă are copii şi unde este domiciliul lui stabil, ori dacă stă undeva cu chirie. Dar din când în când rostea cuvintele “nevastă-mea” sau “fiică-mea”. Nu-l văzuse nimeni dintre cunoscuţii mei cu soţia sau cu vreun copil, dar femeile cu care ieşea în public, deşi nu erau urâte, toate erau obosite, îmbrăcate neîngrijit şi dormice să mănânce bine şi să bea pe măsură. Când îl întrebam de vreuna din ele, pe care nu o văzusem de mult şi nici nu-i ştiam numele, dar o descriam, Pelin răspundea sec: habar nu am pe unde umblă. Le ţinea însă minte numele la toate, cel puţin prenumele, prin care li se adresa când era “căsătorit”.

Într-o dimineaţă, ducându-mă la redacţie pentru nu ştiu ce treabă urgentă, l-am găsit dormind pe birou. Trăsese două birouri unul lângă altul şi-şi făcuse culcuş. Am bănuit că a fost la o beţie prelungită şi nu a vrut să mai deranjeze pe cineva, dar m-am înşelat. Aşa trăia el de câteva săptămâni, de când se despărţise de o iubită care avea locuinţă. L-am invitat la mine acasă, unde aveam o cameră liberă – de fapt era biroul meu, dar mi se părea normal să-i ofer o canapéa să se odihnească noaptea. A acceptat. Venea seara şi pleca dimineaţa (casa avea curte în faţă şi vreo trei intrări, se putea intra în birou pe o uşă fără să deranjeze pe nimeni, iar dacă venea mai devreme mă retrăgeam eu din propriu-mi birou după scurte discuţii banale), dar tot reuşea să umple biroul de mizerii: pachete de ţigări aruncate pe jos, scrumiere pline, batiste murdare aruncate în spatele canapelei, fum ca în taverne. M-a răsplătit pentru asta: m-a bârfit.

Deşi ar fi trebuit să fie cel mai prezent în redacţie, fiind secretarul general al publicaţiei, un fel de manager, el era cel mai absent, treaba făcând-o în continuare Nedic Lemnaru, asupra căruia Dan Marţian instructorul de la Comitetul Central, transmitea de două ori pe lună că Secţia de presă nu-l acceptă în redacţie iar cineva va plăti salariul care i se acordă lunar. Paul Anghel răspundea şi el, tot de două ori pe lună, că tovarăşul Nedic Lemnaru primeşte leafa pentru munca pe care o prestează, conform normelor socialiste, că doar nu am intrat în comunism să muncească fiecare după capacitatea lui şi să primească după nevoi... Presupun că la asemenea răspuns, Dan Marţian (Marţipan, cum îl poreclise Paul Anghel) înghiţea în sec şi mai adăuga o pagină la dosarul indisciplinaţilor de la revistă.

Pe unde umbla Mihai Pelin? Ştiam doar ce spunea el, dar nu-l credeam niciodată în întregie: ba în Germania, ba în Italia, ba în Elveţia. L-am întrebat pe Ilie Purcaru dacă Mihai minte sau nu, iar el mi-a spus că uneori minte, alteori spune adevărul, după cum are interes. Când l-am întrebat ce fel de om este, că eu nu prea pot să-l citesc, Purcaru mi-a râs în nas:

- Un porc ca noi toţi.

- Eu nu sunt porc.

- O să fii!

-Vă întreb serios...

- Ne toarnă pe toţi, explică Purcaru.

- Şi pe dumneavoastră?

- În primul rând pe mine.

- Şi de ce l-aţi adus aici?

- De ce să nu-l aduc? Îl torn şi eu pe el...

            Ilie Purcaru era vesel. Eu nu. Dar nu fiindcă mi-ar fi fost frică de turnătoriile lor – oricum nu aveam nimic de ascuns – nu eram vesel, nevăzând nimic distractiv în ce spuneau ei că fac sau doar se lăudau. Şi nici nu eram convins că aşa se poartă şi că are cineva nevoie de turnătoriile lor. Acum însă, după patruyeci de ani, nu exclud posibilitatea ca Mihai Pelin să fi fosdt adus la revista Tribuna României tocmai ca să o strice şi să se aleagă praful de ea. Să devină o revistă banală, ca tot ce edita partidul clasei muncitoare.