Despre vechime

De la înaintaşii noştri romani am învăţat că vorbele sunt trecătoare, spre deosebire  de cuvintele scrise care se pot  constitui oricând într-o dovadă. Acest adevăr nu era o descoperire a scriitorilor latine, căci şi popoarele dinaintea lor au simţit nevoia unor mărturii scrise. Este greu să spunem astăzi cine a inventat scrierea şi nici nu ni se pare o întrebare care ar necesita un răspuns. Cu atât mai mult cu cât ar trebui să adăugăm: care scriere? Fiindcă e de presupus că oameni din diverse timpuri şi din multe locuri ale pământului şi-au pus în gând – şi au trecut şi la fapte – să lase un semn legat de viaţa lor, fie ea strict economică, fie ţinând de muncile gândului şi simţirile inimii. 
Cunoaştem astăzi că sumerienii din Mesopotamia în jurul anului 350 î.H. aveau deja un sistem de notare, pe care îl foloseau notând cele de trebuinţă pe plăci de argilă. Un mileniu mai târziu, pe Valea Indului existau deja sigilii care purtau inscripţii legate de stăpâni şi de dreptul acestora. Peste încă un mileniu, sapă în piatră regulile vieţii lor sau descoperirile legate de natură şi societate şi învăţaţii chinezi ai dinastiei Şang.  În America centrală  semnele păstrate în piatră sunt mai recente, au o vrstă de doar 600 de ani mai mult decât era noastră. 
Recent, Haral Harmann, cercetător la „Research Centre on Multilingualism” din Bruxelles, a susţinut o teză conform căreia cea mai veche scriere a apărut în Balcani. Dovada lui constă în nişte semn descoperite la Târtăria, în ţara noastră, dar şi altele existente în Serbia, Macedonia şi Bulgaria. În felul acesta, Haral Harmann împinge apariţia scrierii către anul 5500 î.H.