Domnule, eu nu ştiu
Cum te odihneşti,
Tocmai tu care iubeşti mereu
Fiind iubire şi dătător de iubire.
Iar despre gândul tău
Am vagi idei, mintea mea
Oprindu-se ca paşii calului
Când i se smuceşte zăbala,
Ca mugetul măgarului încărcat
Şi de care nimănui nu-i pasă
Că nu mai poate.
Dar printre picăturile
Odihnei tale,
Aminteşte-ţi de poporul tău.
E neamul acela născut la bătrâneţe
(Când se cam terminase naşterea
Şi femeile se bucurau că sunt sterpe)
Din străini
Trăitori pe pământ ca străinii,
Vorbind o limba ciudată
Printre fenicieni, egipteni,
Grămezi de arabi şi de slavi
(La tine nu există împărţiri pe milenii şi secoli,
Doar noi muritorii neştiutori
De început şi sfărşit
Punem stavile
Şi socotim eternitatea pe degete,
Lăsând semne cu beţe
Pe nisipul pustiei).
Astăzi te odihneşti
(Că nu ştim alt cuvânt rostui),
Te rog, Domnule,
Mai întoarce-ţi o dată
Geana spre noi.
Ca tine, cândva,
Şi noi suntem
Doar călători pe pământul acesta.
Mâine, când te vei trezi,
Ia-ne cu tine
În grădinile cerescului Sion
(Casa preiubitului tău Ion).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu