Pentru Arghezi, peste care probabil nu trecea o zi fără să slefuiască diamantul cuvintelor, nu doar operaţia în sine era miraculoasă, ci chiar cuvântul era plin de stanietate. “E miraculos cuvântul pentru că la fiecare obiect din naturã şi din închipuire corespunde un cuvânt. Vocabularul e harta prescurtatã şi esenţialã a naturii şi omul poate crea din cuvinte, din simboale toatã natura din nou, creatã din materiale în spaţiu şi o poate schimba. O mie de tone de pietriş sunt chiar pietrişul şi dacã din ele nu aş putea face decât macadam, cu simboalele lor eu pot face orice, afarã de macadam închipuit. Cuvântul permite evocarea şi punerea în funcţiune a tuturor puterilor închipuite şi sacre. O idee se face act, scoborâtã în cuvinte. Dar cuvântul însuşi, alãturat unei împrejurãri descrise, are o viaţã personalã, împrumutatã de la lucruri, şi el poate ajunge o putere de sine stãtãtoare.
Meşteşugul cuvântului a cernut şi cerne fãrã rãgaz lumea şi sufletul ei şi a dat naştere literaturii şi elocvenţei.
Un cuvânt numeşte, alt cuvânt îl pune în mişcare, un alt cuvânt îi aduce lumina. Un cuvânt cântãreşte un miligram şi alt cuvânt poate cântãri greutatea muntelui rãsturnat din temelia lui şi înecat în patru silabe. Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte limpezi la izvoarele pornite din ele; într-un cuvânt se face ziuã şi în alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapãrã ca pietrele, sau sunt moi ca melcii. Ele te asalteazã ca viespile sau te liniştesc ca rãcoarea: te otrãvesc ca bureţii şi te adapã ca roua de trandafiri. Chimia, aplicatã la culori şi parfume, este o copilãrie comparativ cu magiile foarte vechi, pe care le realizeazã cuvintele, de la primele cântece şi basme despre Dumnezeu şi om...”[1]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu