Fotografiile pe care le-am văzut, instantanee sau portrete ad-hoc, nu seamănă cu Noica. Singura care-mi aminteşte de el este a unui domn îmbrăcat în palton. I se vede doar spatele şi i se citeşte coloana vertebrală... Doar n-o să credeţi că ţin minte ce am mâncat şi am băut în acea seară. Ştiu însă ce am mâncat şi am vorbit la următoarea întâlnire. Căci s-a petrecut ceva care-l defineşte. M-a căutat, deşi nu făcusem schimb de telefoane sau de cărţi de vizită, eram, totuşi, întro perioada a preistoriei, nu existau Societăţi cu răspundere limitată (S.R.L.), în care toţi suntem directori generali, chiar dacă nu avem nici-un salariat la firmă. Presupun că îi spusem la întâlnirea de la Uniunea Scriitorilor că am lucrat la revista „Flacăra”, de unde m-am transferat la revista „Tribuna României”, ca să scap de Adrian Păunescu, care voia să facă din mine un adevărat ziarist, ceea ce mie nu-mi suna bine... Acum intrăm în fantastic: domnul Constantin Noica a sunat la redacţie să mă întrebe dacă am timp să stăm puţin de vorbă, iar dacă da, îl pot găsi între ora 13-13.30 la un local aflat pe bulevardul 6 Martie (studenţii îi ziceau „Şase a treia”, acum se cheamă Regina Elisabeta, iar clădirea găzduieşte un cazinou). Sigur că aveam timp, ai timp berechet când eşti tânăr, aşa crezi. Când am ajuns acolo, Noica stătea singur la masă şi „servea” meniu fix – şapte lei şi cincizeci de bani. Am fost şocat. O dată pentru că-l vedeam mâncând (iar în mintea junelui care eram filozofii trăiau cu aer, nu spun chiar că-i bănuiam că se hrănesc doar din idei). Altă surpriză era calmul cu care mânca. Nu o făcea ca boierii (văzusem prin filme ceva în acest gen), nici ca ţăranii (aici eram doctor în ştiinţe: îi privisem pe bunicii mei şi pe mulţi alţi ţărani, acasă la ei sau la câmp). Mânca încet, ca o ţărancă grijulie să nu trezească pruncul care doarme alături. A treia nedumerire provenea din sărăcia mesei (erau bucate care costau şapte lei, salariul meu fiind atunci apropape 2000 de lei) şi m-am supărat pe „neamul nevoii”, care-l lasă pe un om de valoarea lui să mănânce la un fel de cantină a săracilor, fie ea şi în centrul Capitalei.
Nu ştiu dacă nepăsarea faţă de valori este specific naţional, dar prea am citit despre personalităţi care au fost nevoite să supravieţuiască în locuinţe insalubre, cu lefuri îndestulătoare, să aştepte (?) îngăduinţa puternicilor zilei, de parcă n-am fi ieşit din conceptul romantic în care geniul trebuie să sufere ca să creeze. O fi aşa, dar eu tot cred că stabilitatea materială, liniştea, lipsa de obsesii pentru traiul zilnic îţi lasă puţin timp pentru căutările minţii, pentru a pune verbul „a lucra” la treabă, cum ar zice acelaşi Constantin Noica. Aş fi vrut să-l invit să mergem la un restaurant ca lumea - mai erau câteva în oraş, mai era chiar „Capşa”, rebotezată „Bucureşti” – dar mi-a fost ruşine. După ce ne-am cunoscut mai bine, am îndrăznit, iar de câteva ori am mers împreună la „Athene Palace.” Nu mă întrebaţi cine a plătit şi cât, căci nu ţin minte, oricum nu doar eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu