Se bucura un poet
Că nu se vede soarele pe cer,
Dar e bine,
Eu, fără harul lui de copil,
Odată cu albirea bărbii am învăţat
Să mă bucur de soare şi de brumă,
De secetă şi de ploi nesfârşite.
Îmi spunea Euridice cândva,
Nu te uita înapoi,
Iubitule,
La paşii tăi
Sub care se cutremură pămâtul,
Treci când vrei de la o paralelă
La alta,
E suficient să deschizi gura.
Eu o credeam şi nu prea,
Bănuiam că e cochetărie de muză,
Dar astăzi
Când ştiu gusta ivirea zorilor,
Scuip în sân şi-mi alung întristarea.
E ziua ta, Domnule,
Tu face din ceruri şi pământ
Tot ce vrei.
Iar ce apare e bun
Şi bine făcut,
Tată al Frumosului Mire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu