Cine sunt adevărații desculți

„La începutul dialogului platonician Fedru, tînărul iubitor de cultură ce dă numele dialo­gului exclamă, în plină natură şi vară, către Sperate, atunci cînd acesta îi cerc să meargă pe rîuleţul Ilisos în sus, în căutarea vreunui loc cu umbră : „Ce bine că sînt şi eu desculţ, cum eşti tu întotdeauna !" Aşa, desculţi, aveau ei să vorbească despre lucrurile ultime ale gîndului şi vieţii.

Desculţii — uneori la propriu, ca în cazul folclorului şi al cîtorva mari figuri din trecut, dar de cele mai multe ori la figurat — sînt dintre cei care fac cultura mare. Ceilalţi, „bine-îmbrăcaţii", o pun doar în ordine. Primii sînt cu adevărat cei liberi, cei detaşaţi şi cei care au acces la o lume răsturnată (sau altfel aşezată, mai bine), aşa cum aici în dialog, sub insolaţia spiritului — sub „însorirea" lui, ar fi spus Eminescu, folosind un termen pe care îl încerca în manuscrise — anticii aceia se străduiau să vadă lumea ca o „nelume" a Ideilor.

Sub o asemenea condiţie va fi trăit rapsodul Homer, poate desculţ la propriu, aşa cum bas­tardul pictor şi tehnician rătăcitor, Leonardo, actorul Shakespeare şi directorul de trupă Mo-liere erau oarecum prost îmbrăcaţi, cum valetul Rousseau abia ieşea din condiţia, de valet, iar Holderlin venea pe jos, de la Bordeaux pînă în Germania. Chiar şi olimpianul Goethe, curteanul bine plătit, îşi recăpăta inspiraţia cea mare ori de cîte ori îşi descheia puţin cămaşa.”