Auzisem despre Constantin Noica încă de pe vreme când începusem facultatea de filologie la Cluj. Ardealul, de la care ni se trag multe lucruri trainice, trimitea unui juvete ca mine nu numai undele de izvor ale Oltului, ci şi sunetele unui nume care mi se părea familiar, dar şi ciudat. Cu prenumele Constantin eram obişnuit, îl purta chiar bunicul meu patern. Numele Noica mă punea în dificultate, nu mai auzisem de nimeni care să-l poarte. Cred că am încercat şi o glumă stupidă de genul: „noi ca noi merge, dar noi ca Noi-ca este mai greu...” (Mai târziu, am aflat de la el că numele de familie ar trebui pronunţat cu accent pe ultima silabă, şi că ar fi feminininul lui Noică).
Era anul 1964, deţinuţii politici fuseseră eliberaţi din închisoare, iar cei tineri primiseră dreptul să-şi reia studiile universitare sau să le înceapă. Era şi cazul colegului Virgil Bulat, care povestea cu veneraţie despre Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Adrian Marino (doar de cei trei îmi amintesc, el numea şi alţii), dar eu nu prea înţelegeam despre ce este vorba, fiindcă în Băileştiul copilăriei mele obsesia nu erau temniţele comuniste, ci teroarea din libertate: cotele, impozitele, împuterniciţii cultelor. După ce m-am transferat la universitatea bucureşteană şi i-am cunoscut pe Dumitru Stanciu, Horia Popescu, Radu Mihăilescu, Marcel Petrişor am început să pricep că între teroarea din închisoare şi cea din afară, marea închisoare a României, erau diferenţe enorme. Peste ani, m-am împrietenit cu Florin Constantin Pavlovici de la care – cu mult înainte de prăbuşirea sistemului şi publicarea excepţionalei lui mărturii din cartea „Tortura pe înţelesul tuturor” – am auzit despre fapte şi întâmplări care-mi dădeau o imagine, evident firavă, despre lagăr. Firavă fiindcă abjecţia umană a acelor vremuri depăşeşte puterea închipuirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu