Relație reciprocă

„Dar relaţia dintre artist şi societate e reciprocă. Artistul ia din societatea contem­porană ideile care-1 înalţă într-o sferă ideală. În această privinţă, Leveque se exprimă în cuvinte demne de Ruskin. „Nu există artă mare", scrie el, „fără doctrine mari şi, să adăugăm numaidecît, care s-au preschimbat în frumuseţe vie şi s-au văzut realizate în conduita indivizilor..." Ca atare, dacă artistul nu reuşeşte să realizeze frumosul, vina nu îi revine numai lui. El trebuie să se bizuie pe lumea înconjurătoare. „Există un model viu care, neîncetat şi pretutindeni, pozează în faţa ochilor artistului, în salon, la teatru, la biserică, pe stradă; acest model viu e tot omul. Obsedat de această viziune ori mai degrabă găsind-o totdeauna în faţa lui, cum ar putea oare artistul să scape de ea sau cum ar putea-o uita cu desăvîrşire cînd e prezentă pînă şi în propriul lui atelier?" Această idee a lui Teveque se regăseşte aproape literal în observaţiile lui Taine despre caracterul model. Dar în timp ce pozitivismul îşi simte vocaţia de a saluta era modernă şi de a lupta pentru idealurile ei, idealistul adoptă o atitudine mai critică. Laprade se întreabă dacă ideea pozitivistă de progres e aplicabilă la artă aşa cum e la ştiinţă şi tehnică. Perfecţionarea rapidă şi răspîndirea tehnicii poate subordona şi arta simplei industrii.[1]

---

[1] K. E. Everett Gilbert, Helmuth Kuhn „Societatea şi artistul”, in K. E. Everett Gilbert, Helmuth Kuhn, Istoria esteticii, editie revăzută şi adăugită, în româneşte de Sorin Mărculescu, prefaţă de Titus Mocanu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972