Pînă cînd oasele mele vor dirija
orchestra cuvintelor ?
Viaţa umblă despuiată peste pămînt
ca o viaţă fără aripi, setoasă
de bolta unde e miezul poetului,
de fata care îşi leagănă pleoapele.
O, poezia e atît de supărată
că n-o să moară niciodată !
Vă jur pe culoarea văilor bătrîne,
chiar pe dinţii lupoaicii din pat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu