În ceea ce priveşte conceptul de “poezie nouã “ Arghezi are alte pãreri decât contemporanii sãi şi nu evitã s-o spunã pe un ton virulent, caracteristic pamfletarului:” La Bucureşti, dilemele ocazionale de la Paris au luat proporţiile unei vaste concepţiuni, bazată pe numãr şi pe izmeniturã (...) Oameni foarte ”nesimbolici” fabricarã echivocuri sonore şi greţuri poetice bogate-n sentimente ca pâsla. Şi pentru a nu se hotãrnici ridiculul, se mai titrarã ”simbolişti instrumentişti”.
Crezul artistic cel mai categoric îl constituie, se pare, articolul împotriva lui Liviu Rebreanu intitulat “Cum se scrie româneşte.” Este o condamnare fără apel a romanului Ion. Evident nedreaptă, dar pe noi ne interesează să vedem care este conceptul stilistic al fostului monah. El mărturiseşte cã, jignit în simţu-i estetic, nu reuseşte sã treacã peste pagina 27 a romanului. Ce este frumos, e urmãtorul fapt sesizat de criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu: Arghezi nu jigneşte autorul, el are probleme cu arta nu cu artistul. Totuşi, cred cã lui Rebreanu i-ar fi convenit sã-l facã gângav, chior, mut şi prost. Arghezi are însã alte arme: ”Un artist se spânzurã şi nu dã la tipar asemenea rezultate. Demnitatea literarã îi impune un rol activ în spectacol, o atitudine în cuvinte, o frânturã în imagini, o iuţire şi o abreviere lapidarã, un ritm - o mie şi una de sarcini pe care trebuie neaparat sã le rãstoarne scriitorul. Ceva sã umble prin fundul cuvintelor, sã le reânsufleţeascã, sã le croiascã un destin, sã le stãpâneascã şi sã le comande.
Limba nu poate sã fie o magazie şi un depou de unelte sterpe ca dicţionarul, decât în cărţile proaste... Dacă literatura s-ar numi numai actul de-a aglutina privelişti şi personagii şi de a le pune într-o carte, literatura ar fi numaidecât dedesubtul realitãţii, pe care copistul şi anecdotistul le adunã în sac, private de viaţa lor. Şi aci încep, mi se pare, şi vocaţia şi talentul şi arta; să substitui vieţii materialelor în libertate, o viaţă esenţială, concentratã, compatibilã cu constrângerile şi disciplina artei. În dozajul acestei vieţi, în felul cum o dozează, în abilitãţile, violenţele şi farmecele pe care le pune în joc, se vede artistul şi în raport cu această singurã muncã de zãmislire, care n-ar fi numaidecât o muncã şi ar fi mai mult o inspiraţie subitã, se cunoaşte artistul”.[1]
[1] Tudor Arghezi, Cum se scrie româneste, în Cugetul Românesc, I,7, 1922, apud Serban Cioculescu, Introducere în poezia lui T. Arghezi, Bucuresti, Editura Minerva, 1971, pag.189.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu