În cadrul culturii române au existat preocupări timpurii pentre definirea limbii române şi când s-a constat originea ei latină, învăţaţii au simţit nevoia să se laude cu această nobilă origine. Şi aveau şi motive. Limba română devenea, într-un fel, moştenitoarea limbii căreia dăduse omenirii pe Augustinus, Iulius Caesar, Cato cel Bătrân, Cicero, Horaţiu, Juvenal, etc,etc. Prin conştiinţa apartenenţei poporului român la moştenirea imperiului roman, literatura italiana devenea o literatură soră, căci italiana era ca şi noi, moştenitoarea aceluiaşi tezaur (sau invers, dacă se doreşte: româna alături de italiană, şi nu numai…). Cronicarul Grigore Ureche ştie că “de la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-s amestecate”, iar Miron Costin are motive să se mire, cu admiraţie, alături de <<un historic, anume Cavaţie zicând: “De mirat este că limba moldovenilor şi a muntenilor mai multe cuvinte are în sine râmleneşti decât italieneşti”, măcar că italianul tot pre un loc iaste cu râmlenii>>.[1] Dimitrie Cantemir observă chiar şi diferenţele calitative apărute în spaţiu românesc: limba moldovenească cea mai curată este, după el, în jurul Iaşilor. Interesantă este şi explicaţia: aici oamenii sunt mai aproape de curţile domneşti, iar acest lucru le influienţează limba, fiind mai slefuiţi decât alţii. Iată, aşadar, cum starea socială poate influenţa limba!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu