„Memoria istoricului, respectiv a umanităţii, nu e aşa de încăpătoare încît să reţină atîtea particularităţi. Cine s-a gîndit să scrie vreodată o istorie a valurilor, sub cuvînt că fiecare vine cu ineditul său ? Dacă universul ar fi (absurditate !) cu totul nemişcător, el s-ar reduce la un fenomen unic absolut inedit, dacă pot să mă exprim astfel. Atunci, lipsind putinţa comparaţiei şi a disociaţiei, mintea umană ar fi lovită de monotonie şi anulată de absurditate. De fapt ea nici n-ar putea exista, procesul fiind definiţia ei. Dar tot de monotonie s-ar sufoca şi O' minte expusă unui inedit continuu. Variabilitatea absolută anulează inteligibilita-tea necesară funcţionării intelectului, care, în imposibilitate de a reţine, oboseşte şi uită. Remediul împotriva uitării este analogia, deci abstragerea, şi un fapt istoric memorabil înseamnă propriu-zis un fapt devenit inteligibil. Nu are nici un sens să faci „istorie", adică descripţia mişcătorului, dacă n-ai sentimentul intim că în miezul lucrurilor e ceva nemişcător.[1] Cine are cultul exagerat al particularului cade victimă universalului, căci, neputîrd reţine nimic stabil, ajunge la noţiunea permanenţei instabilităţii, adică la scepticism. Hegel este mai aproape decît oricare teoretician al istoriei de adevăr. Logică şi istorie sînt momente corelative, logica se revelă în istorie, istoria fără inteiigibilitate, adunare de momente eterogene, este iraţionalul, neantul însuşi. O istorie nu e istorie decît cînd revelă un program logic. Numai în modalitatea exprimării logicului stă diferenţa între istorie şi ştiinţele naturale.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu