Pricepusem ceva
Din tristeţea Luceafărului,
Fiindcă mă rătăcisem o dată pe câmp
Şi dormisem singur
Sub lumina lui,
Dar că pădurea ar
Fi împărăteasă,
Iar codru Împărat slăvit
Nu am înţeles până mai an.
Astăzi nici împăraţia
Codrului n-o mai cred eternă
Şi am văzut-o vulnerabilă.
Trecuse Tata deasupra ei
Nu cu securea în mână,
Fără coasă
Şi fără trădători,
Doar câţiva nori slobozise
Şi-i lăsase să zbenguie pe cer.
Doamnă, domnule,
Intrase frica în mine,
Deşi ştiam că nu de potop voi pieri.
Drept care, iubito,
Îţi scriu să fii liniştită:
Nu mă va lua apa,
Nu mă voi pierde în codru.
De nu viu, caută-mă
La rădăcina ierbii.
Ca firul ierbii mă voi apleca
În faţa luminii cereşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu