Un teoretician
german perspicace scria în 1977: „Numai subiectul receptor poate deveni obiect
al analizei cercetătorului"1. Vom putea citi în lucrările
sociologului Amitai Etzioni, care vorbea primul despre „postmodern” că, într-o
lume caracterizată de tehnologiile de comunicare, de cunoaştere şi de energie,
publicurile sunt, în mod inevitabil, active[1] şi că „publicul
este propriul său stăpân”. Putem presupune că evoluţia interioară a gândirii
teoretice făcea inevitabilă această poziţie. Nici analiza centrată pe autor,
nici cea vizând imanenţa textuală, nici demersul contextual nu au avut un
randament cu totul satisfăcător. Mai ales în ceea ce priveşte operele născute
(scrise, transmise, citite, interpretate) în condiţii noi. Teoria s-a văzut
astfel încolţită la perete: presiunea schimbărilor tehnologice şi a efectelor
lor se manifesta la bază şi nu înceta să crească.[2]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu