Pricepusem ceva
Din tristeţea Luceafărului,
Fiindcă mă
rătăcisem o dată pe câmp
Şi dormisem
singur
Sub lumina lui,
Dar că pădurea ar
Fi împărăteasă,
Iar codru Împărat
slăvit
Nu am înţeles
până mai an.
Astăzi nici
împăraţia
Codrului n-o mai
cred eternă
Şi am văzut-o
vulnerabilă.
Trecuse Tata
deasupra ei
Nu cu securea în
mână,
Fără coasă
Şi fără
trădători,
Doar câţiva nori
slobozise
Şi-i lăsase să
zbenguie pe cer.
Doamnă, domnule,
Intrase frica în
mine,
Deşi ştiam că nu
de potop voi pieri.
Drept care,
iubito,
Îţi scriu să fii
liniştită:
Nu mă va lua apa,
Nu mă voi pierde
în codru.
De nu viu,
caută-mă
La rădăcina
ierbii.
Ca firul ierbii
mă voi apleca
În faţa luminii
cereşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu