„Drama maghiară din
acest noiembrie 1956, atât de întunecat, agită conştiinţele valahice.
Surprind la Ţuţea un
şovinism acerb. A trăit zece ani la Cluj, ca licean şi student.
— Ungurii au venit
din Atelcuz şi prezintă un fenomen de involuţie. Un neam turanic, care nu poate
asimila valorile Europei. Reprezintă o cireada de elefanţi care vor să se facă
o turmă de purcei sau de mioare. N-au dat niciun om mare. Bolyai este sas: îl
cheamă Johann, iar pe tatăl său Wolfgang. Cultura lor este
latino-germană. Antropoizi fără măsură, n-au dat niciun cavaler şi niciun
jurist.
— Ungurii se
caracterizează prin pene de cocoş la pălărie şi printr-un orgoliu seniorial.
Ţuţea răspunde
fulgerător:
—Ungaria este un
cavou al medievalismului habsburgic. Cum poţi să fii cavaler, dacă nu eşti
militar? Ce geniu militar a dat într-o mie de ani de bătălii? Au fost pe la
liziera habsburgică. N-au avut misiuni civilizatoare. Au fost grăniceri. Cum
puteau să ne civilizeze pe noi? Noi suntem popor latin, din sămânţă glorioasă,
cu o istorie glorioasă strivită între trei împărăţii revărsate şi lăbărţate
asupra noastră. Ungurii au rămas antropoizi. Un popor turanic nefericit, care
şi-a păstrat limba şi sângele, şi care se simte rău în haina europeană catolică
latino-germanică. Se bat acum cu uzbecii, veniţi sub forma diviziilor blindate
sovietice, ca asiaticii prin păpurişuri. N-au tactică, n-au strategie politică
şi nici militară.
— Nu sunt de acord în
evaluarea rasială a maghiarilor. Topor impulsiv, cu viziune planetară ca toate
popoarele de stepă, călări, iar nu sedentari, ca plugarii, maghiarii au un
panaş simpatic.”
Petre Pandrea,
Memoriile mandarinului valah, 2011.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu