Literatura română era, la
sfârşitul celui de al doilea război mondial, o literatură matură şi sincronă
literaturilor europene, fiind, de asemenea, integrată în circuitul curentelor
de peste ocean. În proză, prin Liviu Rebreanu, Mihai Sadoveanu, Gala Galaction
se definise specificul naţional, iar prin Camil Petrescu, Hortensia Papadat
Bengescu, Anton Holban, Mircea Eliade îşi demonstrase vocaţia modernă. Prin
Urmuz, Tristan Tzara, B. Fundoianu literatura română se situa în avangarda
modernismelor.
Poezia interbelică, prin Tudor
Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia atinsese cele mai înalte cote
ale valorilor estetice. În sfârşit, critica şi istoria literară oscilau, cum
era firesc, între curentele sămănătoriste sau poporaniste dominate de N. Iorga,
C. Stere sau G. Ibrăileanu şi estetismul
lui M. Dragomirescu sau modernii Tudor Vianu, G. Călinescu, Vladimir Steinu.
Intrarea armatelor sovietice
pe tertoriu României, în august 1944, avea să ducă la o schimbare radicală a realităţilor politice,
economice şi sociale cu urmări a căror dimensiune nu putea fi bănuită aproape
de nimeni. Literatura, chiar dacă nu era prima afectată, avea să fie domeniul
care va ilustra cel mai bine frământarea veacului. Fiindcă, este evident că
viaţa literară exprimă, cu mijloace proprii, viaţa socială şi politică a
vremii, urmând, depăşind sau contestânt jocul ideilor şi ideologiilor care
defineau prima jumătate a secolului al XX-lea. Aceasta pentru că arta
este socială prin natura, dar şi prin funcţiile pe care le are în compexa
existenţă umană. Tipul de existenţă a
artei, procesul funcţionării ei sunt, de asemenea, fenomene sociale. Literatura
şi toate celelalte arte se dezvoltă într-o interdependenţă specială cu
realităţile istorice, politice şi sociale, fără să fie însă într-o legătură
logică de tipul cauză efect, întrucât creatorii sunt personalităţi puternice
care reacţiunează diferit la stimuli externi.
Creaţia artistică este destinată oamenilor, iar aceştia, ca şi autorii,
trăiesc într-un cadru social, integraţi – mai mult sau mai puţin – unor
grupuri. Iuri Surovţev, unul dintre cei mai constanţi analişti ai artei din
perspectivă sociologică ajunge la concluzia fără mechivoc că abordarea sociologică a artei este nu doar
îndreptăţită, ci “organic necesară” ( Poetică,
estetică, sociologie, Bucureşti, Editura Univers, 1979, p. 224.)
Până în prezent, subiectul a
fost tratat accidental. Deşi au existat critici şi istorici literari atraşi de
perspectiva sociologică (Mihai Ralea, Traian Herseni, Ion Ianoşi, Z. Ornea,
Mihai Ungheanu, Mircea Martin), nu s-au elaborat lucrări sistematice pornind de
la o viziune unitară.
Istoriile literare din
perioada 1944-1989, fiind parţiale, au fost concepute excluziv prin prizma
ideologiei totalitare, acordând importanţă scriitorilor cu orientări de stângă
şi elimininând sau doar criticând scriitorii cu adeziuni, simpatii sau doar
suspectaţi că ar fi avut atitudini de dreapta (Nicolae Manolescu, Dumitru Micu,
Literatura română de azi, 1944-1964; Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războiaie
mondiale). Cele de după 1990 sunt, în exclusivitate, istorii critice
(Dumitru Micu, Ion Rotaru, Alex. Ştefănescu, Nicolae Manolescu). Sub pretextul
estetismului, s-a eludat aproape în totalitate conflictul ideologic. Marian
Popa depășește însă zona esteticului și prezintă și contextul socio-politic.
Încercarea de obectivism sau
estetism continuă să întreţină confuzia de valori.
Mulţi dintre criticii literari de prestigiu s-au folosit de criteriul
estetic pentru a evita realitatea istoriei,
mentalităţilor şi, în general, amestecul brutal al politicului.
Contribuţia studiilor lui
Mihai Ungheanu, Ilie Bădescu, Theodor Codreanu, Mircea Martin la restabilirea
adevărului istoric a fost minimalizată sau trecută sub tăcere.
Un proiect iniţiat de New Europe College din Bucureşti, sub conducerea lui Dan C. Mihăilescu nu a fost realizat până
în prezent.
Cercetarea nostră porneşte de la premiza că nici-o cultură nu poate exista
în afara societăţii, aşa cum nici-o societate nu poate exista în afara
culturii. Sociologul Anthony Giddens afirmă categoric că „fără cultură, n-am
mai fi deloc „umani”, în sensul general al termenului, n-am avea un limbaj în
care să ne exprimăm, n-am poseda simţul conştiinţei de sine, iar capacitatea
noastră de gândire sau de judecată ar fi extrem de limitată.
Istoriile şi dicţionarele de literatură apărute după 1989 preiau, în linii
mari, scara de valori impusă de propaganda de partid sau de grupurile literare
de orientare din jurul revistei „România literară”. Istoria semnată de Al.
Ştefănescu, deşi apărută înaintea istoriei lui N. Manolescu, exprimă punctele
de vedere ale celui din urmă, directorul publicaţiei la care activează cel
dintâi. Dicţionarele elaborate de Academia Română, sub egida academicianului
Eugen Simion, reprezintă scara de valori exprimată de acesta în prealabil în
volumele „Scriitori români de azi”. Sunt culpabilizaţi sau minimalizaţi
scriitori care nu au susţinut ideologia de stânga, cu o îngăduinţă suspectă
pentru stricătorii de cultură ai „obsedantului deceniu”. Deşi „Literatura nu
este însă numai un fenomen artistic sau, şi mai exact, pentru că
literatura este un fenomen artistic, iar acesta este, prin definiţie, o creaţie
umană, adresată oamenilor, iar aceştia sunt fiinţe sociale care nu trăiesc şi
nu se dezvoltă decît în societate, literatura este implicit un fenomen
social ( Traian Herseni,
Sociologia literaturii, p. 10), iar acest adevăr nu transpare aproape de
loc în aceste analize.
Interpretarea şi aprecierea unei opere de artă, ca produs al energiei
creatoare omeneşti, trebuie să pornească de la alte premise decât interpretarea
şi aprecierea unui produs al naturii. Dacă vrem să explicăm un produs al
naturii printr-o anumită calitate sau intenţie a creatorului său, riscăm să ne
înşelăm; în schimb, nu putem înţelege pe deplin o operă rezultată din
activitatea omului, dacă nu încercăm să aflăm în ce aptitudine intrinsecă
naturii omeneşti îşi are originea, şi dacă nu ne întrebăm ce scop intenţionează
creatorul să atingă cu ajutorul ei. Când este vorba de un produs al naturii,
oricare din multiplele sale aspecte poate fi izolat şi considerat ca fiind
esenţial, dacă îl privim într-un anumit context; în cazul unei opere realizate
de om, însă, este esenţial doar aspectul de dragul căruia a fost creată, iar
tot ce i se adaugă, independent de intenţia creatorului şi de gradul în care
este stăpîn pe opera sa, este neesenţial (Konrad Friedler, Scrieri despre artă, Bucureşti, Editura Minerva, 1993, p. 22).
Afirmaţia lui Friedler
era valabilă însă la în a a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a fost
exprimată, în plin romantism, dar nu se poate susţine şi astăzi, când datorită
mass-mediei opera de artă influenţează milioane de conştiinţe. Opera lui
Soljeniţîn, ca să dăm un singur exemplu, nu este importantă doar prin valoarea
ei estetică, ea a zguduit conştiinţele receptive ale Estului şi Vestului,
trăgând semnalul de alarmă asupra diverselor forme de manifestare ale
Gulagului. Literatura, deşi se deosebeşte de alte arte prin
recrearea unei realităţi cu valoare estetică, este, în acelaşi timp, o
activitate a spiritului, care se adresează conştiinţei, simţului civic,
contemporanităţii şi posterităţii. Ea dă sama, cum zicea cronicarul, despre
cele văzute, ştiute şi scrise. Ea este produsul unei realităţi subiective.
Sociologia, în schimb, este o disciplină de constatare pură, lipsită de
intenţia valorificări sau a aprecierii, este ştiintă menită să stabilească şi
să explice realitatea socială aşa cum este ea, nu cum o “vede” cercetătorul.
Prin aceasta, scrie Gusti, s-a definit caracterul realist, de ştiinţă
intemeiată pe fapte, al sociologiei. Ea este datoare prin însăşi formaţia ei ca
ştiinţă să constate realitatea socială în toate amănuntele ei, fără nicio
părtinire, obligată să făcă abstracţie de orice interes în afara obiectivităţii
(D. Gusti, Sociologia militans, I, Cunoaştere, Bucureşti,
Fundaţia Regele Mihai I, 1946, p. 120.)
Procesul creaţiei artistice se poate
analiza printr-o mare diversitate
de materiale, metode, presupoziţii şi scopuri. Ştiinţa literaturii emite
enunţuri şi presupuneri care-şi găsesc originile în filosofie, sociologie sau
psihologie. Marx, Weber şi Durkheim nu s-au ocupat special de domeniu, dar i-au
arătat totuşi un interes aparte, chiar dacă ar fi să reţinem doar spusa lui
Marx că a învăţat de la Balzac mai multă economie decât de la specialişti -
evident o exagerare. Inteligenţa, după cum a remarcat Brunschvicg, în Le Progrès
de la conscience dans la philosophie occidentale, câştigă bătăliile sau, ca şi poezia, se
dedică unei creaţii continue, în timp ce deducţia logistică nu este comparabilă
decît cu tratatele de strategie şi cu „artele poetice”, care codifică
victoriile trecute ale acţiunii sau ale spiritului, dar nu asigură izbânzile
lor viitoare.
În domeniul esteticii, consideră Norbert Groeben fundalul cultural-istoric
a lăsat urme şi în ceea ce priveşte intensitatea cercetării întreprinse la
nivelul psihologiei empirice ; în domeniul receptării operelor artistice se
fac mult mai puţine cercetări decît în cel al creativităţii generale.
Autorul şi cititorul operelor literare sunt, sub aspect general psihologic, cei
doi poli ai procesului de comunicare, emiţătorul şl receptorul.
Din însăşi structura procesului de comunicare
se pot desprinde cîteva elemente clare care definesc opera literară: emiţătorul
şi relaţia lui cu „mesajul” (conţinutul operei literară), ca aspect clasic al
creaţiei şi creativităţii ; mesajul şi relaţia lui cu receptorul (variabilele
de cititor) ; chiar procesul însuşi de comunicare care stabileşte legătura
între emiţător, mesaj şi receptor. La nivelul variabilelor de cititor se naşte
în mod legitim o suită de demersuri psihologice: după tipul atitudinilor care
duc în general la lectura operelor literare, după receptarea estetică
considerată ca o capacitate şi după exersarea, respectiv dezvoltarea ei”(
Norbert Groeben, Psihologia literaturii.
Ştiinţa literaturii între hermeneutică şi empirizare, trad. de Gabriel
Liiceanu şi Suzana Mihalescu, Bucureşti, Editura Univers, 1978, p. 111).
De asemenea, nu s-a efectuat niciun studiu care să analizeze relaţiile
dintre puterea politică şi creatorii de literatură, dintre redactorii şi şefii
lor, dintre scriitori şi editori, dintre criticii literari şi creatorii
propriu-zis. Într-o formă sau alta între ei era o relaţie de şefi şi - dacă nu
de subordonaţi – oricum de solicitanţi. Existenţa şefilor şi presiunea lor este un fenomen inerent tuturor formelor
vieţii sociale. Această oligarhie rezultă, în mod necesar, din modalitatea de
functionare a marilor organizaţii, partide sau state. Acestea, ne spun
sociologii politicului, neputând fi guvernate direct de membrii lor reuniţi în
permanenţă în adunări deliberative, trebuie să recurgă la “tehnica delegării”. După
Bernard Denni și Patrick Lecomte această
tehnică nu introduce rupturi între guvernanţi şi guvernaţi: delegatul,
subordonat voinţei celor pe care îi reprezintă, are ca funcţie pe aceea de a
executa ordinele lor. Dar lucrurile devin mai greu de analizat atunci când apar
instituţii atipice: organizaţii profesionale – cum era cazul Uniunii
Scriitorilor – care nu aveau decât o autoritate restrânsă asupra membriilor,
iar statul totalitar, declarându-se democrat şi sprijinitor al artei şi
culturii, era nevoit să folosească şantajul, manipularea sau ameninţarea pentru
a asigura supunerea membrilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu