Muntele meu e albastru
Ca urările mamei
Când m-a aşezat
în leagăn
Şi m-a predat îngerului.
Muntele meu e verde
Întocmai ca adâncul apei
Când mă ţineai de mână, iubito,
Şi încercam să desluşim
Ochiul cui face mai mari
Cercuri de tămâie.
Muntele meu poartă pe frunte
O coroană de lumină
Asemeni credinţei
În zicerea
Că doar cerurile
şi
Pământul vor
trece.
Muntele meu nici nu e al meu
Nici nu ştiu de există,
E zestrea pe care mi-a lăsat-o bunicul
(Un fel de însemnări pe o frunză de vie,
Mlădiţe de viaţă).
E pun degetul pe numele Domnului
Şi simt, înclinat,
De aici şi până acolo,
Din adânc şi până la ceruri
M-a înstăpânit
Când m-a luat
din mâinile
Mamei.
.
Pe ea a trimis-o să se odihnească
La câmpie,
Iar mie mi-a însemnat
Urcuşul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu