Deși sunt oltean, când am văzut marea nu am țipat ”Lili,
muică, câta Jii!”, fiindcă o știam din poemele lui Eminescu, dar m-am minunat
când am intrat în Vila Scriitorilor de la Neptun. Nu prea eram învățat cu
luxul, deși nu mă născusem într-o casă din chirpici, iar mai târziu intrasem în
locuința unui fost falsificator de bani stabilit la Craiova. Tot la Craiova,
elev fiind, citisem poezele în Casa Romanescu și mă speriasem văzându-mă
multiplicat la infinit în oglinzile paralele din Palatul Mihail, rival al lui
Cantacuzino Nababul.
Casa Scriitorilor de la Neptul era însă o clădire
modernă, cu spații largi, cu faianță și gresie aduse din Italia, pe vremea acea
românii vizitând Italia prin reprezentanții lor, membri ai Comitetului Central
al Partidului Comunist. Mai scăpa și câte un scriitor pe țărmul Adriaticii, dar
nu eram noi, cei formați în anii 70, d-ăia!
Se spunea pe la câte-o ureche că vila fusese construită
pentru Ion Gheorghe Maurer, pe atunci prim ministru al guvernului român, dar
nu-i plăcuse doamnei Maurer faianța și n-a acceptat să-și petreacă verile în ea
și să-și coloreze ochișorii cu te miri ce nuanțe. Aflând de pățanie, cică,
Zaharia Stancu a intervenit la Ceaușescu și a cumpărat vila pe banii Uniunii
Scriitori.
Așadar, iată-ne propietari, la un pas de vilele
tovarășilor din conducerea partidului, aproape de modernele hoteluri (pe
atunci) purtând numele vechilor provincii românești: Oltenia, Muntenia,
Moldova, Transilvania (și încă vreo două, că alte două-trei erau la Uniunea
Sovietică).
Trezea
multe invidii vila aceasta. Erau supărați cei foarte tneri, care nu prindeau
locuri în lunile călduroase sau când preferau ei. Ne invidiau pictorii și
muzicienii care nu aveau un asemenea refugiu estival. Ne invidau cei care aflau
că avem o vilă a noastră și nu schimbăm hotelul în fiecare an. Am și auzit pe
cineva zicând: ”Ăștia sunt scriitorii lui Pește, băi, nene, nu-i vezi cum
trăiesc ca boierii?!” Gândirea româno-bolșevică: nu erau supărați de ce nu au
ei ceva, ci de ce au alții.
Nu sunt nostalgic de felul meu, dar pot afirma că era
bine. Erau anii 70: între generații nu erau conflicte vizibile, tinerii se
bucurau de atenția și prietenia scriitorilor
mai în vârstă, unii trecuți prin pușcăriile comuniste, alții foști luptători pe
cele două fronturi. Bătrânii erau respectați, chiar și cei care călcaseră mai
apăsat pe ideologia de dreapta sau de stânga erau iertați și tratați cu
îngăduință, sub scuza că ”așa au fost vremurile, iartă, bre la el, că e român
de-al nostru!”
Eu mergeam la mare în a doua jumătate a lunii august, ca
să nu fiu în Capitală de defilarea Eliberării (ocupării sovietice) și să mă
pomenesc chemat la paradă pe post de gură-cască (eram redactor la
Radioteleviziune). Ne formasem un grup – mai mult sau mai puțin prieteni unii
cu alții - legați constant de această perioadă: Mircea Ciobanu, Cornel Popescu,
Marcel Gafton, Mihai Sin, Valentin Hossu, Nelu Oancea, Fănuș Neagu, Mircea
Dinescu, Gheorghe Pituț, Dan Horia Mazilu. Erau și mai vârstnicii Geo Bogza,
Eugen Jebeleanu, Zigu Ornea, Octavian Paler, G. Macovescu, Laurențiu Fulga,
Mircea Sântimbreanu. La mare m-am împrietenit cu dramaturgul Horia Lovinescu,
un taciturn de felul lui și un însingurat, dar foarte fin intelectual. Criticii
și istoricii literari nu erau în apele lor, nu le făceau scriitorii temenele,
iar ei nu aveau revistele sub braț. Evitau discuțiile în public, de teamă să nu
li se spună că nu prea au ce căuta printre scriitori...
Mircea Micu și Fănuș Neagu citeau dansul valurilor cu
berea ”ascunsă” la piciorul mesei. Mircea Ciobanu își etala mersul de lebădă și
pantalonii albi. Eu îmi udam părul de pe piept și mă jucam cu lațele de la
propria-mi chelie. Eugenia Miulescu se ruga de Dumnezeu să mai prindă o vară la
mare. Cornel Popescu întreba câte ore mai sunt până la masa de seară, că avea
diabet.
Cei mai fericiți erau copiii! Așteptau probabil câte un
an de zile, cu nerăbdare, sfârșitul școlii și plecarea în paradisul Mării
Negre. Copiii se jucau, țipau, se băteau. Nu-i certa nimeni. Erau ai noștri. Nu
recunoștea niciunul că a făcut gălăgie.
Serile le petreceam pe terasă sau în camere (modeste și
cu pereți subțiri). De data aceasta ne selectam interlocutorii: mărturiseam
planuri de viitor (ca pașoptiștii), jucam șeptic (precum șoferii), ne bârfeam
confrații (fără ură), ironizam pe cei care pretindeau că au venit să scrie, nu
să se odihnească. O fi! Eu n-am scris un rând la mare și nu sunt tocmai un mare
leneș de felul meu.
Erau multe figuri pitorești: Marcel Gafton se plimba pe
faleză cu bătrâna sa mamă, fericită ca un copil că trăiește povestea (mărturia
ei) : ”Pună-te, masă, ridică-te masă!”, adică nu are grijă să pregătească
nimic. În jurul lui Octavian Paler se strângeau mai ales tinerii scriitori din
provincie, în frunte cu Constantin Coroiu de la Iași, iar Paler le povestea
(cam exagerând) duelurile lui cu Tudor Vianu și G. Călinescu, pe care i-a trimis
la podea cu ascuțișul unei replici.
Ion Țăranu umbla cu un carnețel în buzunar și nota cu un
ciot de creion replicile care i se păreau interesante. Susține că în vara lui
89, plimbându-mă cu el pe faleză, i-aș fi spus: ”facem revelionul fără nea
Nicu!” Nu țin minte să-i fi spus asta, dar eu am petrecut revelionul în
familie, tovarășul nu știu unde a fost dus...
Nu știu unde s-a dus nici prietenia dintre scriitori, președinții care
au venit după Zaharia Stancu nu au învățat nimic din ce înseamnă conducerea
unei uniuni profesionale. Nici guvernanții de după prăbușirea comunismului nu
au înțeles că guvernele se instalează și cad, iar literatura rămâne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu