”Sate de păstori. — La
munte sunt unele locuri atât de aspre, încât singurul sprijin al omului este creşterea
vitelor. In lunile de vară, localnicii suie oile — uneori şi vacile — sus pe
munte, unde iarba nu e bună de cosit (fiind mică şi locul pietros), ci numai
bună de păscut. Spre toamnă, turmele şi cirezile sunt coborâte mai spre vale,
unde iarba cosită şi aşezată în clăi este nutreţ pentru lunile de iarnă.
Astfel de sate de păstori trăiesc
din ceea ce le dau vitele: lână pentru îmbrăcăminte, piei pentru încălţăminte
şi lapte pentru hrană.
Când turmele sunt numeroase,
muntele nu le ajunge. O parte din vite, neavând nutreţ destul pentru iarnă,
coboară toamna în câmpie şi spre lunca Dunării, unde sunt păduri mari de
sălcii. — Oaia se mulţumeşte cu puţin: ciuguleşte firele de iarbă uscată rămasă
pe mirişti după ce s-a strâns grâul ori porumbul şi, la nevoie, poate ieşi din
iarnă cu puţini muguri de salcie... Mutarea aceasta a turmelor de la munte spre
câmpie şi apoi iarăşi la munte (pentru lunile de vară) se cheamă transhumantă.
— Sate mari, cum e Poiana (aproape de Sibiu), Săcele (lângă Braşov) şi altele
se ţineau numai cu oieritul, trimiţând turmele lor până la Balcic, Crimeea şi
Caucaz.
Astfel, satele de păstori au fost pentru viaţa
poporului nostru un mare sprijin: păstorii au păstrat unitatea limbii româneşti
din culmea Carpaţilor până la Tisa, Dunăre, Mare şi dincolo de Nistru.
Păstorii, care iernau cu oile departe de munte, se însurau uneori în satele de
la câmpie, iar alteori duceau nevestele în satele de munte. — Astăzi, arăturile
au strâmtorat turmele. Unde era o moşie mare, acuma sunt sute de ogoare mici,
aşa că turmele nu mai au înlesnirea de a umbla slobod în timpul iernei, făcând
învoială cu un singur stăpân. Agricultura a îngustat păstoritul.”
Simion Mehedinti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu