Postmodernism: ce zic dictionarele serioase...

 Există o anume identi­tate de păreri în privinţa corpusului teoretic de­semnat de acest termen: o selecţie de texte ale unor autori ca Jean-Francois Lyotard şi Jean Baudrillard, la care se adaugă un anumit tip de lectură a unei alte selecţii de texte, de această dată aparţinând "poststructuraliştilor, precum Jacques Lacan, Roland Barthes, Michel Foucault şi Jacques Derrida. (Trebuie remarcat, totuşi, faptul că majoritatea acestor gânditori, dacă nu toţi, ar respinge aplicarea respectivei denumiri la activitatea lor — situaţie întru totul ironică, ar spune unii.) Totuşi, un consens referitor la postmodernism ceea ce au în comun aceste teorii (şi omoloagele lor literare, cinematografice şi arhitecturale) este, cu siguranţă, mult mai îndepărtat.

In pofida faptului că nici nu a inventat ter­menul, nici nu a revendicat pentru el un sens foarte larg (Arnold Toynbee este creditat de obicei cu introducerea sa), postmodernismul a intrat în atenţia sociologilor o dată cu declaraţia lui Lyotanl din 1979 (Condiţia postmodernă) conform căreia cetăţenii societăţilor "capitaliste avansate trăiesc într-o lume postmodernă cel pu­ţin de la începutul anilor '60. Noutatea a con­stat în afirmaţia că postmodernismul este o condiţie socială generică şi nu doar un nou stil creator sau un alt corpus teoretic adresat minţii; o condiţie în care există o largă recunoaştere, chiar dacă tardivă, a faptului că cele două mituri fundamentale, sau „metanaraţiuni",ce au legiti­mat activitatea ştiinţifică (inclusiv din ştiinţele sociale) în ultimele 200 de ani şi-au pierdut în mare măsură puterea de atracţie.

Pe de o parte, oamenii nu mai cred în „mitul eliberării", din cauza complicităţii tuturor ştiin­ţelor la marile crime ale secolului XX, printre care holocaustul, gulagurile sovietice şi crearea armelor de distrugere în masă. Pe de altă parte, nici „mitul adevărului" nu mai este crezut, dato­rită reflecţiilor sceptice ale istoricilor şi filoso­filor ştiinţei (ca, de pildă, "relativismul lui Paul Feyerabend şi Thomas Kuhn) — cu alte cuvinte, neîncrederea celor despre care se presupune că ştiu. Potrivit lui Lyotard,rezultatul final al unei asemenea „neîncrederi [generalizate] faţă de metanaraţiuni" este acela că cetăţenii societăţilor capitaliste avansate trăiesc astăzi într-o lume în care nu au nici o garanţie privind valoarea ac­tivităţilor lor sau adevărul afirmaţiilor lor, ne­existând constrângeri economice asupra sferei culturale, ci numai „jocuri de limbaj".

Poate părea suprinzător, dar cel care a oferit cea mai concretă şi mai influentă descriere a culturii acestei presupuse noi lumi a fost criticul literar american de orientare marxistă Fredric Jameson. El a precizat obiectele la producerea cărora postmoderniştii şi precursorii lor fie s-au arătat sensibili, fie au servit ca mijlocitori (vezi

lucrarea sa Postmodernism, or the Cultural Lo­gic of Lite Capitalism, 1984). Potrivit lui Jameson, cercetarea criticilor sociale, filosofice şi estetice recente dezvăluie „sensuri [multiforme] ale sfârşitului unui lucru sau altuia", şi în consecinţă proiectează imaginea unei culturi: preocupată în mod explicit de suprafeţe, etalând astfel o anu­mită „lipsă de profunzime"; extrem de avidă de variaţii în ornamentarea suprafeţei şi de aceea foarte aplecată spre pastişă şi indiferentă faţă de timpul istoric; conştientă de lipsa sa de profun­zime şi de aceea caracterizată atât de predilecţia pentru ironie, cât şi de o anumită „slăbire a afectului" sau precauţie în exprimarea emoţiilor puternice; fascinată şi de aceea creatoare de stări psihologice schizofrenice; şocant de utopică în ideea că ai putea obţine tot ceea ce visezi.

Sub orice mască ar apărea, postmodernismul implică dezintegrarea ordinii simbolice moder­niste. El neagă existenţa tuturor „universaliilor", inclusiv filosofia Sinelui transcendental, pe motiv că discursul şi categoriile referenţiale ale modernităţii (subiectul, comunitatea, statul, uti­litatea, clasa socială ş.a.m.d.) nu mai sunt potri­vite pentru descrierea capitalismului dezorganizat, în schimb, instituie o nouă cultură a „paralo-gismului" — a imaginaţiei, ingeniozităţii,dez­acordului, a căutării paradoxului şi tolerării incomensurabilului. De aceea, postmodernismul se caracterizează printr-o „multiplicare a univer­surilor de viaţă". Pentru a-1 cita pe Z. Bauman (lntimations of Poslmodernity, 1992), trăsă­turile sale cele mai izbitoare sunt „varietatea, virtualitatea şi ambivalenţa", „eternul şi ireduc­tibilul pluralism al culturilor, tradiţiilor comune, ideologiilor, «formulelor de viaţă» sau «jocu­rilor de limbaj»".