„Țuţea povesteşte:
— Eram la Ocnele Mari cu generalul Emilian Ionescu, general comandant de
blindate, fost aghiotant regal.
Eu:
— Nu este numai un general. Este un general şi jumătate, ești un om şi
jumătate.
Ţ uţea:
— Mi se paralizase mâna stângă. Aşteptam moartea. Aveam o barbă hirsută.
Zăceam bolnav. În faţa mea, tot bolnav, generalul Emilian Ionescu, îmi spune
într-o dimineaţă:
— Domnule Ţuţea, sunteţi deprimat.
— Nu sunt deprimat, domnule general. Eu sunt disperat.
— Care-i deosebirea?
— Când eşti deprimat eşti demoralizat, adică ţi-ai pierdut moralul. Eu sunt
disperat, fiindcă mă aflu pe liziera morţii. Arcul voinţei mele este permanent
încordat. Nu-s demoraliza. Cum pot fi?
Aici, zăcem în năpastă şi prigoană cei mai buni fii ai naţiunii, ai unei mari
şi nobile naţiuni. Ni s-a făcut onoarea să fim aleşi ca reprezentanţi ai ei.
Cum să nu primim această onoare, onoarea de a suferi pentru neam? Generalul
Ionescu a replicat:
— Când filosofii neamului vorbesc aşa, eu, ca general, sunt gata să spun:
„Generali, ascultaţi comanda la filosof".
Şi Ţuţea adaugă:
— Pentru această scenă, am primit recompensa suferinţei anilor mei de
puşcărie.”
din Petre Pandrea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu