Păşune cu stele

Primăvara şi toamna

Îl însoţeam pe bunicul patern

La plug,

Avea nevoie să ţină cineva caii

Când trage prima brazdă.

Bunica era bună la suflet,

Dar avea principii,

Zicea că omu (adică bărbatul)

Să de ocupe cu de-ale câmpului

Şi ea, fomeia, cu de-ale casei.

Dar nici eu nu eram fietecine,

Că devenisem căţălandru

Şi puneam condiţii.

Merg, ziceam, dar nu ţin eu caii

De căpăstru,

Îi ţii matale,

Iar eu ţin de coarnele plugului,

Şi după ce tragem prima brazdă,

Eu şed  la căruţă

Şi mă uit după nori

Şi după popândăi,

Iar matale îşi vezi de arat.

Pâmântul răscolit

Îmi acoperea picioarele până la gleznă,

Nu amândouă odată,

Ci în ritmul etern al

Cailor zei:

Un pas, o moarte,

Alt pas, o înviere.

Pe atunci nu se inventaseră mormintele

Şi mama îmi îngrijea o livadă

În cer.