Nu doar pruncul
Ionică
Era scos în curte
Să râdă Sfântului
Soare,
Eu însumi am
scăpat de norii ca păcura
Privindu-ţi
chipul
În apele nopţii.
Nu dacă a fi sau
nu este
Era întrebarea
lui Hamlet,
Ci neputinţa de-a
atinge
Sâmburele din adevăr
Fără artişti,
Circari,
Martori
Şi ucigaşi.
Ce senină e
privirea
Care trece
oceanul
Şi cât de credul
eram
Însoţindu-l pe
Ulisse,
Cel care spunea
că vom ajunge la ţărm.
Ţin minte numele
soţiei lui,
Dar câinele meu
A uitat să mai
latre.
De atunci
Umblu pe mare
Şi aştept
dragostea
Să risipească
norii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu